1. Noţiunea, structura şi clasificarea obligaţiilor

 

Prin obligaţie se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o anumită persoană, numită creditor, are dreptul de a pretinde de la o altă persoană, numită debitor, o anumită prestaţie, pe care aceasta este îndatorat de a o îndeplini. Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia reprezintă o creanţă, intrând în activul său patrimonial.

Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice sau juridice în care se stabileşte acel raport şi anume: creditorul sau subiectul activ, care poate pretinde celeilalte părţi transmiterea unui drept, săvârşirea unei fapte sau abţinerea de la săvârşirea ei şi debitorul sau subiectul pasiv, care are obligaţia corelativă dreptului creditorului.

De regulă, în cadrul raporturilor juridice de obligaţie, ambele părţi, atât creditorul cât şi debitorul sunt determinaţi, individualizaţi din momentul naşterii raportului juridic respectiv (de ex. în raporturile contractuale civile, din momentul încheierii contractului iar la raporturile izvorâte din faptele juridice, din momentul survenirii lor), însă în mod excepţional, în cadrul unor raporturi obligaţionale numai unul din subiecţi este determinat, celălalt fiind determinabil (de ex. în cadrul promisiunii publice de recompensă, în care creditorul se determină ulterior în persoana celui care satisface cerinţa promitentului).

În cadrul obligaţiilor unilaterale, fiecare parte are calitatea fie de creditor fie de debitor, însă în cadrul obligaţiilor bilaterale, fiecare parte are calitatea atât de creditor cât şi de debitor.

Denumirile de creditor şi debitor sunt generice, astfel încât ele poartă denumiri specifice în cadrul diferitelor obligaţii (de ex. vânzător şi cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare, donator şi donatar, în contractul de donaţie; mandat şi mandatar în contractul de mandat; girant şi girat în gestiunea de afaceri; însărăcit şi îmbogăţit, în îmbogăţirea fără justă cauză; solvens si accipiens, în plata nedatorată).

Obiectul obligaţiei constă în prestaţia pozitivă (a da sau a face ceva) sau negativă (a nu face ceva) pe care debitorul trebuie să o execute şi la care creditorul este îndreptăţit. Astfel :

- în obligaţia de a da, debitorul se obligă să transmită dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun (această obligaţie se realizează în chiar momentul intervenirii acordului de voinţă al părţilor atunci când este vorba de lucruri certe, iar obligaţia ulterioară de predare a lucrului nu mai constituie o obligaţie de a da ci una de a face; obligaţii de a da se întâlnesc şi în cazul când se vând bunuri de gen, iar transferul proprietăţii urmează să aibă loc în momentul individualizării bunurilor şi în toate situaţiile când părţile au convenit ca transferul proprietăţii să aibă loc la un moment ulterior încheierii contractului);

- obligaţia de a face are ca obiect o prestaţie pozitivă - alta decât cea de a da - precum şi obligaţia de a preda un lucru, de a efectua o lucrare, de a presta un serviciu etc.;

- obligaţia de a nu face ceva este acea la care, în lipsa obligaţiei asumate (prin contracte), subiectul care şi-a asumat acea obligaţie ar fi îndreptăţit (de ex. obligaţia pe care autorul unei lucrări literare şi-o asumă prin contractul de editură, de a nu încheia cu privire la aceeaşi lucrare un alt contract cu o altă editură).

Prin urmare obiectul obligaţiei constă tocmai în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi de aceea trebuie să îndeplinească.

Conţinutul obligaţiei constă în dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a îndeplini prestaţia datorată. Prin urmare obiectul obligaţiei îl reprezintă însăşi prestaţia, pe când conţinutul ei îl constituie dreptul creditorului de a pretinde îndeplinirea prestaţiei şi îndatorirea corelativă a debitorului de a o îndeplini.

Sancţiunea obligaţiei constă în posibilitatea conferită de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru executarea prestaţiei datorate de debitor, prin intermediul acţiunii în justiţie sau a executării silite, ori de a refuza restituirea prestaţiei executate de bună voie de către debitor. Prin intermediul sancţiunii se asigură executarea obligaţiilor, iar în lipsa sancţiunii, îndeplinirea prestaţiei ar rămâne la latitudinea debitorului.

Dintre numeroasele criterii de clasificare a obligaţiilor care au fost propuse în literatura juridică, considerăm că prezintă o importanţă mai mare următoarele criterii : după izvorul lor, după obiectul lor şi după cum sunt sau nu afectate de modalităţi.

2. Obligaţiile afectate de condiţie şi de termen

 

Obligaţiile afectate de condiţie (obligaţii condiţionale) sunt acelea a căror perfectare depinde de un eveniment viitor şi incert (art. 1004 C. civ.); condiţia este un eveniment viitor şi incert, care suspendă sau desfiinţează retroactiv obligaţia.

Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea ei depinde însăşi existenţa obligaţiei, afectând naşterea acesteia, în sensul că obligaţia este suspendată până în acel moment, neproducând nici un efect, drepturile şi obligaţiile părţilor fiind suspendate în ce priveşte existenţa lor până la îndeplinirea condiţiei, efectele se produc retroactiv de la data încheierii actului - nu de la data realizării condiţiei, conform art. 1017, 1018 C. civ. (de ex. condiţia ca perfectarea schimbului de locuinţe între doi proprietari, să aibă loc numai dacă aceştia reuşesc să obţină transferul în interesul serviciului în localităţile unde sunt situate cele două locuinţe).

Condiţia este rezolutorie când îndeplinirea ei duce la desfiinţarea obligaţiei, astfel că până în acest moment obligaţia va fi pură şi simplă, iar după îndeplinirea condiţiei, obligaţia se desfiinţează retroactiv, părţile urmând a-şi restitui prestaţiile efectuate, conform art. 1019, 1021 C. civ. (de ex. condiţia ca donaţia să rămână valabilă numai dacă donatorul va supravieţui donatorului, în caz contrar donaţia va fi rezolvată).

Obligaţiile afectate pe termen sunt acelea care, la îndeplinirea termenului stabilit, fac ca obligaţia să înceapă de a se executa sau să se stingă, fără efect retroactiv.

Termenul este evident, viitor şi sigur, a cărui împlinire are ca efect executarea sau stingerea obligaţiei; existenţa obligaţiei este neîndoielnică, dar ea este exigibilă numai de la o anumită dată sau numai până la o anumită dată.

După efectele pe care le produce, termenul poate fi :

- suspensiv - când afectează începerea executării obligaţiei (de ex. termenul de predare a bunului ce constituie obiect al contractului este stabilit la o anumită dată ulterioară încheierii contractului);

- extinctiv - când este stit în vederea stingerii obligaţiei (de ex. încheierea unui bun pe un anumit termen).

Termenul suspensiv neafectând existenţa obligaţiei, creditorul nu poate cere executarea prestaţiei înainte de îndeplinirea termenului, dar dacă debitorul execută de bună voie prestaţia sa mai înainte, nu va putea cere restituirea ei (art. 1023 C. civ.).

După cum momentul împlinirii termenului este cunoscut sau nu în momentul naşterii raportului juridic de obligaţie, termenul poate fi :

- cert, când este cunoscut în momentul naşterii raportului juridic (de ex. un anumit termen calendaristic);

- incert, când se ştie cu siguranţă că se va împlini, dar nu se ştie momentul împlinirii ( de ex. data morţii unei persoane fizice).

Termenul se deosebeşte de condiţie prin aceea că termenul afectează numai executarea obligaţiei, iar condiţia afectează însăşi existenţa obligaţiei.

3. Contractul

3.1. Încheierea contractului

Încheierea contractului are loc prin realizarea acordului de voinţă al părţilor cu privire la toate clauzele contractuale; acest acord de voinţă se realizează prin întâlnirea ofertei făcute în vederea încheierii contractului, cu acceptarea ofertei respective.

Oferta de a contracta este propunerea pe care o persoană o face - scris, verbal sau tacit - unei alte persoane determinate sau nedeterminate în vederea încheierii contractului.

Pentru a constitui un angajament juridic, oferta trebuie să fie rezultatul unei voinţe reale şi conştiente, să fie fermă şi neechivocă, exprimând o propunere neîndoielnică şi făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; ea trebuie să fie prescrisă şi completă, cuprinzând toate elementele esenţiale ale viitorului contract, în aşa fel încât în urma acceptării sale, contractul să poată fi considerat încheiat.

După lansarea ofertei, dar înainte de a ajunge la destinatar, ofertantul o poate revoca fără a suporta nici un fel de consecinţe juridice; după ce însă oferta a ajuns la destinatar, ofertantul este dator să o menţină un timp util, necesar destinatarului pentru a se putea pronunţa asupra ei, sau până la expirarea termenului, dacă oferta a fost făcută cu fixarea unui termen de acceptare.

Revocarea ofertei înainte expirarea termenului poate avea drept consecinţă obligarea ofertantului la plata despăgubirilor cauzate destinatarului ofertei, ca urmare a revocării ei. După ce oferta a fost acceptată, contractul se consideră a fi încheiat, iar oferta nu mai poate fi revocată.

Acceptarea trebuie să fie în concordanţă cu oferta (dacă se fac unele obiecţiuni sau propuneri de modificare, constituie o nouă ofertă), să fie neîndoielnică şi să intervină în termen şi înainte de a fi revocată oferta.

În cazul în care ofertantul şi acceptantul sunt de faţă (prezenţi) la încheierea contractului sau când contractul se încheie telefonic, momentul încheierii sale este determinat de momentul în care cele două părţi cad de acord asupra încheierii sale, iar locul încheierii contractului este determinat de locul unde se găsesc părţile sau ofertantul, în cazul în care contractul se încheie telefonic.

În cazul în care contractul se încheie prin corespondenţă (între absenţi), momentul încheierii contractului este determinat de momentul în care ofertantul a primit acceptarea scrisă a celeilalte părţi contractante, presupunându-se că în acel moment a luat la cunoştinţă despre acceptare şi din acel moment acceptarea are un caracter irevocabil - conform teoriei din "sistemul recepţiei acceptării (teorie la care aderăm în detrimentul teoriei "din sistemul expedierii acceptării"- după care contractul se consideră încheiat în momentul expedierii prin poştă, curier, etc. -, ca şi a teoriei "emisiunii acceptării"- după care el se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei s-a hotărât să o accepte - şi respectiv a teoriei "informaţiei"- după care contractul se consideră încheiat numai în momentul în care ofertantul a luat la cunoştinţă efectiv de acceptarea destinatarului ofertei.

3.2. Efectele contractului

Efectele contractului între părţile contractante rezultă din conţinutul art. 969 C. civ. în care se prevede că "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante"; din textul acestui articol rezultă, pe de o parte, că părţile nu se pot sustrage de la executarea obligaţiilor contractuale, iar pe de altă parte, că efectul obligatoriu al contractului priveşte numai părţile contractante (principiul forţei obligatorii a contractului).

Întrucât contractul reprezintă rezultatul acordului de voinţă al părţilor, încetarea lui nu poate avea loc în principiu numai prin acelaşi acord de voinţă şi numai în mod excepţional poate avea loc denunţarea unilaterală a lui, atunci când legea prevede expres acest lucru (art. 969 al. 2 C. civ.), sau când părţile au convenit astfel (în contractele nedeclarate prin lege irevocabile), fără ca acea clauză să fie pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1010 C. civ.).

Din conţinutul textului art. 969 C. civ. ca şi cel al art. 973 în care se prevede că "convenţiile nu au efect decât între părţile contractante" rezultă "principiul relativităţii efectelor contractului" în conformitate cu care obligaţiile asumate prin contract privesc numai partea care li s-a asumat, iar drepturile asumate profită - în principiu - numai părţilor contractante, însă se pot prevedea şi drepturi în favoarea unor terţe persoane (cazul stiţiei pentru altul).

Cu toate că contractul nu produce efecte decât între părţile contractante, el este opozabil terţilor, care nu pot face abstracţie şi nu pot ignora existenţa contractului sau încălca drepturile dobândite de părţi prin încheierea sa; totuşi, în anumite împrejurări şi condiţii unele contracte nu sunt opozabile terţilor, care le pot ignora : este cazul simulaţiei în care terţii pot ignora actul secret.

Simulaţia este operaţia juridică prin care părţile creează o situaţie juridică aparentă, încheind un contract simulat ce diferă de situaţia juridică adevărată, exprimată printr-un contract secret, care îl contrazice pe primul; între părţi va produce efecte actul secret, iar faţă de terţi va produce efecte actul simulat (aparent), însă terţii vor putea să se preleveze faţă de părţi, invocând la alegere, fie actul aparent, fie actul secret. Simulaţia nu este o cauză de nulitate a contractului dacă nu urmăreşte eludarea unor dispoziţii imperative ale legii sau dacă nu urmăreşte un scop ilicit. Prin simulaţie se poate suprima în întregime actul aparent şi efectele sale (fictivitate), care în realitate nici nu a intervenit se pot modifica efectele actului aparent, îmbrăcând forma altui contract (deghizare), se pot modifica sau ascunde o parte din clauzele contractuale sau se pot schimba părţile între care a intervenit contractul prin interpunerea altor persoane.

Sunt asimilaţi părţilor contractante succesorii în drepturi ai părţilor, care deşi nu au participat la încheierea contractului, datorită legăturii pe care o au cu părţile, suportă consecinţele încheierii lui în mod identic cu părţile contractante. În această categorie intră :

- succesorii universali sau cu titlu universal - care sunt persoane ce dobândesc întreg patrimoniul sau o fracţiune din patrimoniul uneia din părţile contractante (ex. moştenitorul unei persoane fizice sau persoana juridică ce primeşte întreg sau o parte din patrimoniul unei alte persoane juridice în urma reorganizării). Asupra acestora se produc toate efectele contractelor pe care le-au încheiat părţile, cu unele excepţii (de ex. contractele intuitu personae);

- succesorii cu titlu particular, care sunt persoane ce dobândesc bunuri sau drepturi determinate şi faţă de care se produc efecte doar contractelor încheiate anterior de autor, în strânsă legătură cu bunul sau dreptul transmis;

- creditorii chirograficari, adică aceia care nu se bucură de o garanţie reală pentru asigurarea creanţei lor (de ex. gaj, ipotecă) şi care, în virtutea dreptului de gaj general instituit prin art. 1718 C. civ. asupra patrimoniului debitorului, suportă şi profită de efectele contractelor încheiate de debitorul lor, prin care acesta îşi micşorează sau îşi măreşte patrimoniul său.

De la principiul relativităţii efectelor contractului există anumite excepţii, când un contract dă naştere unor drepturi subiective direct în patrimoniul unei terţe persoane şi în acest sens se poate vorbi despre efectele contractului faţă de terţi; însă în nici un caz un contract nu poate da naştere la obligaţii în sarcina altei persoane decât acelora care l-au încheiat, deoarece nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia el nu şi-a dat consimţământul. Astfel este admisă în unanimitate în literatura şi practica juridică valabilitatea stiţiei pentru altul (contractul în favoarea unei terţe persoane) şi acţiunea directă, precum şi promisiunea faptei altuia.

Stiţia pentru altul este convenţia prin care una din părţi, denumită stipulent, dispune ca cealaltă parte denumită promitent, să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane, denumită terţ beneficiar. Prin intermediul contractului încheiat între stipulent şi promitent, terţul beneficiar - determinat sau determinabil în viitor - dobândeşte un drept direct şi nemijlocit, fără a fi însă obligat să-l exercite (de ex. în contractul de transport, expeditorul în calitate de stipulent, convine ca transportatorul în calitate de promitent, să predea bunurile transportate destinatarului în calitate de terţ beneficiar, care nu este parte din contract; tot astfel, în contractul de asigurare, asiguratul în calitate de stipulent, poate conveni cu asigurătorul, în calitate de promitent, ca indemnizaţia de asigurare să fie plătită unui beneficiar, care este terţ faţă de raportul contractual). În cazul în care terţul va renunţa la beneficiul dreptului stit în favoarea sa, dreptul respectiv, va putea fi exercitat de către stipulent cu succesorii săi, ori se va stinge în folosul promitentului conform contractului sau în baza legii.

Acţiunea directă este acţiunea recunoscută terţei persoane străină de contract - prin care aceasta poate acţiona direct una din părţile contractante - care este debitor al debitorului său - invocând contractul faţă de care este străină şi care dă astfel naştere la unele drepturi în favoarea sa (de ex. în art. 1542 C. civ. se recunoaşte mandatului o acţiune directă împotriva submandatarului instituit de el pentru a obţine plata despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate, deşi el (mandantul) este străin de contractul de submandat.

Promisiunea faptei altuia (convenţia de port-fort) este convenţia prin care o persoană se obligă faţă de alta de a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act juridic încheiat în contul său fără împuternicire: ea nu creează obligaţii pentru terţul a cărui faptă a fost promisă, ci numai pentru cel care a făcut promisiunea şi care se obligă să-l determine pe terţ să încheie sau să ratifice un contract, iar în cazul în care nu-şi respectă obligaţia asumată, răspunderea îi revine celui ce a făcut promisiunea şi nu terţului a cărui faptă a fost promisă.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice şi care sunt aplicabile numai lor datorită faptului că ele sunt guvernate de principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor asumate de către părţile contractante, fiecare parte având în acelaşi timp calitatea de debitor şi cea de creditor, se referă la excepţia de neexecutare, rezoluţiunea (şi rezilierea) contractului pentru neexecutare şi la suportarea riscului contractului şi a pieirii bunurilor ce formează obiectul contractului.

Întrucât în aceste contracte, cauza juridică a obligaţiei uneia din părţi constă în cauza juridică a obligaţiei celeilalte, se pun două probleme : care este poziţia pe care trebuie să o ia una dintre părţi, în cazul în care cealaltă refuză să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale şi respectiv, care din părţile contractante va suporta riscul contractului şi a pieirii bunului ce formează obiectul contractului?

În cazul în care una din părţi pretinde celeilalte executarea obligaţiilor contractuale, fără a-şi executa propriile sale obligaţii, cealaltă parte contractantă poate invoca excepţia de neexecutare ce constă în dreptul său de a refuza executarea obligaţiilor ce îi revin din contract, atât timp cât cealaltă parte nu şi le execută pe ale sale; ea operează între părţile contractante, fără a fi necesară intervenţia organului de jurisdicţie, însă, pentru a putea fi invocată, una din părţi trebuie să nu-şi execute în tot sau în parte obligaţiile ce îi revin din contract, din culpa sa exclusivă, iar obligaţia ce nu s-a executat să fie afectată de termen.

Cu privire la rezoluţiune, art. 1020 C. civ. prevede că "condiţia rezolutorie este subînţeleasă în contractele sinalagmatice în caz când una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său", iar conform art. 1021 C. civ. "într-acest caz contractul nu este desfiinţat de drept". Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat, are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia când este posibil sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care după circumstanţe poate acorda un termen părţii acţionate". Prin urmare rezoluţiunea contractului reprezintă desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, la cererea uneia din părţi, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor celeilalte părţi, de către instanţa de judecată.

Rezumând cele de mai sus, putem spune că pentru ca instanţa de judecată să pronunţe rezoluţiunea unui contract, una din părţi trebuie să nu-şi execute în tot sau în parte obligaţiile sale ce rezultă din contract, din culpa sa, deşi a fost pusă în întârziere în acest scop de către cealaltă parte.

Rezilierea se pronunţă de către instanţa de judecată în aceleaşi condiţii ca şi rezoluţiunea, însă spre deosebire de aceasta din urmă, rezilierea nu are efecte retroactiv, efectele sale se produc numai pentru viitor, din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a pronunţat-o; aşa fiind, contractul reziliat va înceta să mai producă efecte în viitor (ex. nunc), dar efectele produse până la data rezilierii (ex. tunc), rămân neatinse. Tot astfel, dacă în cazul rezoluţiunii părţile vor fi repuse în situaţia anterioară (deoarece efectele ei sunt "ex nunc" cât şi "ex tunc"), în cazul rezilierii, părţile nu vor putea fi puse în situaţia anterioară, ci vor păstra fiecare prestaţiile ce li s-au efectuat în temeiul contractului încetând doar pe viitor săvârşirea ori primirea unor asemenea prestaţii.

Deşi atât rezoluţiunea, cât şi rezilierea trebuiesc pronunţate de către instanţa de judecată, totuşi părţile pot prevedea în contract clauze prin care desfiinţarea contractului are loc de plin drept pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din ele. Astfel de clauze, prin care părţile înlocuiesc, prin voinţa lor expresă, rezoluţiunea (sau rezilierea) judiciară (pronunţată de instanţa de judecată), cu rezoluţiunea (sau reziliere) convenţională (prin convenţia părţilor), poartă denumirea de "pact comisoriu expres".

Suportarea riscurilor constituie o problemă deosebită în contractele sinalagmatice, în care obligaţiile părţilor sunt reciproce şi interdependente, astfel încât, dacă executarea obligaţiei uneia dintre părţi a devenit imposibilă din cauză de forţă majoră sau caz fortuit, obligaţia celeilalte părţi nu va mai exista şi odată cu ea va înceta şi contractul. Riscul contractului, respectiv consecinţele păgubitoare cauzate prin încetarea contractului se vor suporta de regulă de către debitorul obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, acesta neputând cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale corelative deoarece el nu-şi execută propria sa obligaţie.

În contactele sinalagmatice, translative de proprietate rezolvarea problemei suportării riscurilor, respectiv a riscului pieirii lucrului ce constituie obiect al contractului şi a riscului imposibilităţii de executare a contractului are la bază două reguli cu caracter de principiu :

- riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de către partea ce are calitatea de proprietar în momentul pieirii sale, conform adagiului "res perit domini";

- riscul nexecutării contractului este suportat de către debitorul obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă.

Astfel, suportarea riscurilor are loc în mod diferenţiat, în funcţie de obiectul şi de felul contractului şi anume :

- în contractele în care transmiterea proprietăţii are loc în momentul încheierii contractului, adică în contractele consensuale, neafectate de termen şi având ca obiect un lucru cert, riscul pieirii lucrului va fi suportat de către dobânditor (care este proprietar),astfel că înstrăinătorul care şi-a executat obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, are dreptul de a primi preţul lucrului, chiar dacă acesta a pierit imediat după încheierea contractului; riscul neexecutării contractului nu se pune, întrucât el a fost deja executat;

- în contractele în care transmiterea proprietăţii are loc după încheierea contractului, adică în contractele consensuale, având ca obiect lucruri de gem, precum şi în cazul înstrăinării construcţiilor în sistemul de carte funciară (în care transmiterea proprietăţii are loc odată cu intabularea), ca şi a altor bunuri riscul pieirii lucrului va fi suportat de către înstrăinător (care este proprietar) deoarece nu s-a transmis încă proprietatea, iar riscul imposibilităţii fortuite de executarea contractului tot către el, deoarece nexecutându-şi obligaţia sa, nu va putea cere plata preţului din partea celeilalte părţi;

- în contractele în care transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, dacă lucrul piere înainte de realizarea condiţiei, riscul pieirii lucrului îl suportă înstrăinătorul (fiind proprietar), iar dacă este afectată de o condiţie rezolutorie, ambele riscuri vor fi suportate de către dobânditor (fiind proprietar).

3.3. Răspunderea civilă contractuală

Răspunderea civilă - ca formă a răspunderii juridice - reprezintă acel raport juridic de obligaţie în virtutea căruia cel ce a cauzat altuia un prejudiciu este obligat al repara.

În C .civ. sunt reglementate două forme ale răspunderii civile: răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală.

Deşi ambele forme ale răspunderii civile au ca temei obiectiv fapta ilicitară, angajarea lor are loc în împrejurări de fapt diferite - în cazul răspunderii delictuale, prin conduita ilicită se nesocoteşte (se încalcă) obligaţia generală de a nu păgubi pe altul, obligaţia ce revine oricărui membru al societăţii;

- în cazul răspunderii contractuale, prin conduita ilicită se încalcă anumite obligaţii izvorâte dintr-un contract preexistent între victimă şi făptuitor.

Normele juridice care cârsc răspunderea delictuală constituie drept comun în materia răspunderii civile, astfel încât acestea se vor aplica şi răspunderii contractuale, în lipsa unor reglementări incidente.

Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său ca urmare a încălcării obligaţiilor sale contractuale. Prin urmare, putem vorbi de răspundere contractuală, între creditor şi debitor trebuie să existe neapărat un contract prealabil încheiat; cauzarea unui prejudiciu, în lipsa unui contract, atrage răspunderea civilă delictuală (extracontractuală).

Pentru angajarea răspunderii civile contractuale se cer a fi îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi în cazul răspunderii juridice în general şi anume:

- conduita ilicită a debitorului, care constă în neexecutarea (totală sau parţială), executarea necorespunzătoare cu nerespectarea condiţiilor de calitate ori cu întârzierea obligaţiei contractuale (luate sub aspectul tuturor clauzelor contractuale);

- rezultatul dăunător, constând în cauzarea unui prejudiciu creditorului, prin încălcarea obligaţiilor contractuale de către debitor;

- legătura de cauzalitate dintre încălcarea obligaţiilor contractuale (conduita ilicită) şi prejudiciul cauzat (rezultatul dăunător);

- vinovăţia debitorului, care este prezumată de îndată ce creditorul face dovada încălcării obligaţiilor contractuale de către debitor şi a prejudiciului suferit prin aceasta; fiind vorba doar despre o prezumţie legal relativă, ea va putea fi răsturnată de debitor prin proba contrară, dovedind că încălcarea obligaţiilor provine dintr-o cauză străină ce nu-i este imputabilă (forţa majoră, cazul fortuit, culpa creditorului sau a unei terţe persoane).

Capacitatea judiciară - ca o condiţie a răspunderii juridice - este implicată şi în răspunderea contractuală, de vreme ce aceasta este antrenantă numai în prezenţa unui contract valabil încheiat; pentru a avea capacitate de a răspunde debitorul trebuie să dispună de capacitatea de a încheia contractul, iar această capacitate este cea de exerciţiu. Însă nu numai persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină pot încheia valabil contracte, ci şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cu privire la actele juridice de conservare şi de mică importanţă, precum şi cele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cu privire la actele juridice de administrare (şi de conservare, precum şi de mică importanţă), aşa cum am precizat la locul potrivit.

Punerea în întârziere a debitorului este o condiţie specială a răspunderii contractuale (art. 1079 C. civ.). Aceasta se face printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorilor judecătoreşti sau prin alte acte echivalente (cererea de chemare în judecată, urmărirea silită a bunurilor etc.) prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a cere debitorului executarea obligaţiei.

Dacă debitorul nu este pus în întârziere, legea prezumă că creditorul nu a suferit nici o pagubă din cauza neexecutării şi consimte implicit la prorogarea scadenţei obligaţiei. Numai în mod excepţional debitorul se află de drept în întârziere, în cazurile anume prevăzute de lege (de ex. art. 994, 1078, 1079, 1081, 1370, 1544, 1565 C. civ.), precum şi în alte situaţii ( de ex. când s-a prevăzut în contract acest lucru, în cazul unor obligaţii continue, etc.).

Punerea în întârziere are ca efecte :

- riscul pieirii bunurilor certe ce formează obiectul contractului trec în sarcina înstrăinătorului, ca excepţie de la regulă;

- încep să curgă daunele moratorii;

- se constată refuzul debitorului de a-şi executa obligaţia, iar creditorul are dreptul la daune interese compensatorii.

3.4. Actul juridic unilateral

Actul juridic unilateral este definit ca fiind manifestarea unilaterală de voinţă în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice civile.

În principiu, voinţa unilaterală nu produce efecte juridice, însă în situaţii speciale, atunci când legea prevede expres acest lucru, ea produce astfel de efecte, având valoare de act juridic. Nu numai actele juridice civile sunt cele acre au înrâurire asupra raporturilor juridice civile, ci şi unele acte administrative individuale, ele fiind izvoare de obligaţii civile.

Deşi actul juridic unilateral de drept civil nu este prevăzut de C. civ. printre izvoarele obligaţiilor, în literatura juridică se admite că constituie izvoare ale obligaţiilor :

- oferta de a contracta, făcută cu fixarea unui termen de acceptare, obligă pe ofertant să-şi menţină oferta în termenul respectiv, iar revocarea ei dă naştere obligaţiei de despăgubire din partea ofertantului, fiind astfel un izvor de obligaţii civile;

- promisiunea publică de recompensă (pentru îndeplinirea unei activităţi - de ex. pentru predarea unui bun găsit) sau premiere (în caz de reuşită la un concurs sau examen) îl obligă pe promitent să-şi respecte promisiunea făcută şi să acorde recompensa sau premiul celui în cauză;

- confirmarea unui act juridic lovit de nulitatea relativă, făcută de către persoana care avea dreptul să o invoce şi prin care renunţă la dreptul său, constituie un act unilateral de voinţă, izvor de obligaţii;

- titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin) obligă pe subscriitor la plata sumei subscrise sau la predarea bunurilor pe care le încorporează şi respectiv îndreptăţesc pe posesorii lor să le primească;

- testamentul şi actul de revocare a testamentului sunt acte unilaterale de voinţă şi izvoare de obligaţii, ca şi acceptarea şi renunţarea la moştenire, recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă şi recunoaşterea paternităţii, stiţia pentru altul, gestiunea de afaceri, precum şi altele menţionate în literatura juridică, neexistând o unitate de vederi în această privinţă.

3.5. Faptele juridice licite

Faptele juridice licite (denumite în C. civ. "cvasi-contracte") sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, însă de care legea leagă anumite efecte, fără ca prin acţiunile respective să se încalce normele juridice civile; de aceea ele se numesc "fapte juridice licite", spre a le deosebi de cele "ilicite", care aduc atingere unor norme juridice civile sau regulilor de convieţuire socială.

În art. 986-997 C. civ. sunt reglementate sub titlul de cvasi-contracte gestiunea de afaceri şi plata nedatorată, în baza cărora literatura şi practica juridică au construit al treilea izvor al obligaţiilor - ca fapt juridic licit - şi anume îmbogăţirea fără justă cauză.

Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului alteia, care sărăceşte în mod corespunzător, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.

Din acest fapt juridic se naşte în sarcina îmbogăţitului fără just temei obligaţia de a restitui celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogăţit, însă dacă nu o face de bună voie, însărăcitul are la îndemână o acţiune în restituire (actio de in rem verso). Această acţiune poate fi intentată numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii (care sunt şi condiţiile sau elementele îmbogăţirii fără justă cauză) :

- patrimoniul pârâtului (îmbogăţitului) să se mărească prin dobândirea unei valori patrimoniale;

- patrimoniul reclamantului (însărăcitului) să se micşoreze ca o consecinţă a măririi patrimoniului pârâtului (îmbogăţitului);

- între mărirea patrimoniului îmbogăţitului şi micşorarea patrimoniului însărăcitului să existe o legătură, în sensul că ambele fenomene trebuie să fie efectul unei cauze unice;

- să nu existe temei juridic care să justifice mărirea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia) este un fapt juridic voluntar şi licit, prin care o persoană numită gerant, săvârşeşte fără împuternicire, acte sau fapte materiale în interesul unei persoane numită gerat, care nu se opune actelor săvârşite de el (art. 987-991 C. civ.).

Condiţiile sau elementele gestiunii de afaceri sunt :

- gerantul să fie acţionat din proprie iniţiativă, fără împuternicirea geratului, întrucât dacă a acţionat pe baza unei astfel de împuterniciri, am fi în prezenţa contractului de mandat;

- gerantul să fi acţionat cu intenţia de a gera interesele altuia (art. 987 C. civ.) întrucât dacă ar fi acţionat cu credinţa că girează propriile afaceri am fi eventual în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză ;

- gestiunea să cuprindă fapte materiale sau acte juridice utile giratului (art. 991 C. civ.) şi să fi fost săvârşită cu intenţia de a obliga pe girat la restituirea cheltuielilor efectuate.

Plata nedatorată este faptul juridic licit ce constă în executarea de către o persoană a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti o datorie altei persoane (art. 992-997,1092 C. civ.); persoana care a făcut plata (solvens) are dreptul de a se întoarce împotriva persoanei care a primit plata (accipiens) cu o acţiune în restituire, care este o acţiune de drept comun (neavând caracter subsidiar).

Pentru a fi admisă acţiunea în restituire, se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii (care sunt şi condiţiile sau elementele plăţii nedatorate):

- plata să fie făcută cu intenţia de a stinge o datorie;

- între solvens şi accipiens să nu existe obligaţia respectivă în vederea stingerii căreia s-a făcut plata;

- plata să fi fost făcută din eroare, solvens crezând că este debitorul lui accipiens, întrucât dacă ar fi ştiut că nu îi datorează nimic, ar fi făcut o liberalitate.

3.6. Faptele juridice ilicite. Răspunderea civilă delictuală

Faptele juridice ilicite sunt acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, însă de care legea leagă anumite efecte şi prin care se aduce atingere normelor juridice civile şi regulilor de convieţuire socială.

Din faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii izvorăşte un raport juridic de obligaţii care dă naştere răspunderii civile delictuale; acest fapt ilicit din care se naşte raportul juridic de răspundere civilă este denumit în C. civ. "delict civil", iar de la această expresie, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, poartă denumirea de răspundere civilă delictuală.

Aşa după cum am mai precizat, C. civ. reglementează răspunderea civilă sub două forme : delictuală şi contractuală.

Răspunderea delictuală intervine pentru nerespectarea obligaţiei generale de a nu cauza prejudicii altora, deşi între autorul faptei cauzatoare de prejudicii şi victimă nu a existat un raport contractual prealabil (art. 98-1003 C. civ.). Spre deosebire de aceasta, răspunderea civilă contractuală intervine în ipoteza nerespectării obligaţiei contractuale pe care debitorul o are faţă de creditor (art. 1073 şi urm. C. civ.).

Codul civil reglementează în dispoziţiile sale (art. 998-1003) răspunderea civilă delictuală, care este de mai multe feluri:

a) răspunderea pentru fapta proprie sau răspunderea directă (art. 998-999);

b) răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea indirectă, care are următoarele trei forme :

- răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor (art. 1000 al. 2);

- răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor (art. 1000 al. 3);

- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor lor (art. 1000 al. 4);

c) răspunderea păzitorului juridic pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (art. 1000 al. 1);

d) răspunderea proprietarului (păzitorului juridic) pentru prejudiciile cauzate de animalele apte de a se afla sub paza judiciară a unei persoane (art. 1001);

e) răspunderea proprietarului pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului (art. 1002).

3.7. Răspunderea directă

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ca de altfel a răspunderii civile în general, trebuie să fie întrunite următoarele elemente :

- să se fi săvârşit o faptă ilicită (delict civil);

- fapta ilicită să fi cauzat un prejudiciu;

- între fapta ilicită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate;

- autorul să fi săvârşit fapta cu vinovăţie;

- autorul faptei ilicite să fi avut capacitatea delictuală în momentul săvârşirii faptei.

Aceste condiţii rezultă din conţinutul art. 998 şi 999 C. civ. în care se precizează : "Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat, a-l repara" şi că "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat neglijenţa sau imprudenţa sa".

Aceste două articole reglementează răspunderea directă (pentru fapta proprie) atât a persoanelor fizice, cât şi a celor juridice şi constituie dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Prin urmare, în principiu pentru a obţine repararea prejudiciului, persoana vătămată va trebui să facă dovada tuturor elementelor (condiţiilor) răspunderii (cu excepţia capacităţii delictuale, care este prezumată la indivizii care au împlinit vârsta de 14 ani); dar întrunirea tuturor acestor elemente este necesară numai în cazul răspunderii directe adică în situaţia în care obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat revine direct celui ce a săvârşit fapta ilicită (art. 998-999 C. civ.). În celelalte cazuri de răspundere reglementată de C. civ. (art. 1000-1002), se derogă de la dreptul comun în sensul că, pe de o parte, o persoană este chemată să răspundă, deşi prejudiciul nu a fost cauzat prin fapta sa proprie, iar pe de altă parte întrucât nu în toate cazurile se cer a fi îndeplinite toate condiţiile (elementele) răspunderii civile delictuale sau uneori se cer a fi îndeplinite şi alte condiţii suplimentare, aşa după cum vom constata cu ocazia studierii fiecărei forme a răspunderii delictuale.

3.8. Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.

Această răspundere este reglementată de art. 1000 al. 2 C. civ., unde se prevede că "Tatăl şi mama sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii"; ea îşi găseşte temeiul în culpa părinţilor, legiuitorului prezumând că prejudiciul a fost cauzat datorită neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, cât şi a obligaţiei de creştere şi educare a copilului.

Răspunderea instituită prin art. 1000 al. 2 C. civ. revine părinţilor - indiferent de modul în care a fost stabilită filiaţia (din căsătorie sau din afara ei)- şi adaptorilor; ea nu este atrasă în sarcina tutorelui, instituţiilor de ocrotire cărora minorul le-a fost încredinţat, persoanelor cărora minorul le-a fost "plasat" ori rudelor minorului, împotriva cărora cel prejudiciat se poate îndrepta în temeiul art. 998-999 C. civ., făcând dovada elementelor răspunderii directe.

Pentru a fi atrasă răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, trebuie ca cel prejudiciat să dovedească unele condiţii generale ale răspunderii delictuale şi unele condiţii speciale ale acestei forme ale răspunderii.

Condiţiile generale :

- fapta ilicită a minorului;

- prejudiciul cauzat;

- legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu (nu interesează vinovăţia şi nici capacitatea delictuală a minorului, iar vinovăţia părintelui este prezumată);

Condiţiile speciale :

- copilul să fie minor;

- copilul să locuiască cu părinţii.

Minoritatea se apreciază la data săvârşirii faptei ilicite, astfel că părinţii nu vor răspunde din momentul în care copilul a împlinit vârsta de 18 ani (chiar dacă este alienat sau debil mintal) sau dacă se căsătoreşte înaintea împlinirii acestei vârste.

Pentru a răspunde părinţii, copilul trebuie să locuiască cu ei, însă nu orice nelocuire a copilului atrage înlăturarea răspunderii, ci numai atunci când nelocuirea nu le este imputabilă, fiind obiectivă.

Deşi este o răspundere cu caracter subiectiv, întemeiată pe prezumţia de vinovăţie a părinţilor, aceştia vor putea proba cu multă greutate că nu au putut împiedica faptul prejudiciabil conform art. 1000 al. 5; imposibilitatea împiedicării faptului prejudiciabil trebuie să aibă caracter obiectiv şi nu să existe doar unele dificultăţi în acest sens.

3.9. Răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor lor

Această răspundere este reglementată de art. 1000 al. 4 C. civ., în care se prevede că "Institutorii şi artizanii (răspund) de prejudiciul cauzat de elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se află sub a lor priveghere"; ea îşi regăseşte temeiul în culpa institutorilor sau artizanilor, legea prezumând că prejudiciul a fost cauzat datorită neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririi de supraveghere, iar răspunderea este instituită în sarcina persoanelor fizice care au calitatea de institutor sau artizan şi nu în sarcina persoanelor juridice la care sunt încadraţi în muncă aceştia, care eventual pot răspunde în calitate de comitenţi.

Condiţiile generale ale răspunderii sunt aceleaşi ca şi în cazul părinţilor (fapta ilicită a elevului sau ucenicului, prejudiciul cauzat unei terţe persoane şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu), iar condiţiile speciale sunt: elevul sau ucenicul să fie minor şi să se afle sub supravegherea institutorului sau artizanului (la şcoală, în atelier sau într-o altă activitate sub conducerea, organizarea şi supravegherea unităţii şcolare).

Pentru prejudiciile cauzate de elevi sau ucenici cât timp nu se aflau sub supravegherea institutorilor sau a artizanilor ori când fug de la activităţile programate, răspunderea revine şi părţilor şi eventual şi institutorilor sau artizanilor.

3.10. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor

Această formă a răspunderii indirecte este reglementată de art. 1000 al. 3 C. civ., în care se precizează că "comitenţii (răspund) de prejudiciul cauzat de ... prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat"; temeiul acestei răspunderi se găseşte în ideea de garanţie a comitentului în solidar cu prepusul, pentru a oferi posibilitate victimei de a se despăgubi, ceea ce înseamnă că legea îl consideră pe comitent a fi un garant în interesul victimei care să poată obţine repararea promptă şi integrală a prejudiciului suferit, ocrotind-o şi de pericolul unei eventuale insolvabilităţi a prepusului.

Your browser may not support display of this image.Condiţiile generale ale răspunderii sunt: săvârşirea unei fapte ilicite de către prepus, cauzarea unui prejudiciu unei terţe persoane, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa (vinovăţia) prepusului (ultima condiţie se justifică prin aceea că răspunderea comitentului este grefată de răspunderea prepusului şi obligaţia sa faţă de victimă este accesoriul obligaţiei delictuale ale prepusului, depinzând de existenţa obligaţiei acestuia).

Condiţiile speciale ale răspunderii sunt :

- existenţa raportului de prepuşenie;

- săvârşirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.

Raportul de prepuşenie este un raport de subordonare, în care comitenţii sunt persoanele care încredinţează funcţii altora şi au dreptul de îndrumare, supraveghere şi control al activităţii desfăşurate în cadrul acelor funcţii asupra altora, iar prepuşii sunt persoanele care primesc funcţiile ce li s-au încredinţat de către comitenţi şi desfăşoară activităţi în contul acestora şi sub îndrumarea, supravegherea şi controlul lor; există astfel un raport de prepuşenie atât în cadrul raporturilor de muncă izvorâte dintr-un contract individual de muncă, în care angajatorul are calitatea de comitent, iar angajatul are calitatea de prepus, dar şi între persoane care numai în mod ocazional şi chiar dezinteresat desfăşoară unele activităţi pe seama şi în interesul altora (ex. în timpul desfăşurării muncii voluntare, atunci când între rude sau prieteni se fac anumite servicii care nu împiedică subordonarea), deoarece acest raport este o situaţie de fapt.

A doua condiţie specială a răspunderii comitenţilor este ca faptul prejudiciabil să fie săvârşit de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent, adică atunci când prepusul a acţionat în interesul şi în limitele funcţiilor şi potrivit instrucţiunilor comitentului.

3.11. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

Această răspundere este consacrată în art. 1000 al. 1 în care se precizează că "Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat...de lucrurile ce sunt sub paza noastră"; ea este o răspundere obiectivă - independentă de culpă - bazată pe elementul obiectiv al existenţei raportului de cauzalitate între lucru şi prejudiciu şi întemeiate pe ideea de garanţie a păzitorului juridic, pentru a-i oferi victimei posibilitatea de a fi despăgubită.

Prin lucru trebuie să înţelegem toate obiectele neînsufleţite, mobile sau imobile, periculoase sau nepericuloase, cu dinamism propriu şi în mişcare sau inerte şi în stare de repaus; deci prin lucru în sensul art. 1000 al. 1 C. civ. vom înţelege orice obiect, indiferent de natura şi starea în care se află, cu singura condiţie de a fi apte de apropiere, deci apte de a se afla în proprietate şi de a se afla "sub paza judiciară" a unei persoane (nu va constitui lucru : aerul, lumina solară, apa din râuri şi lacuri etc.).

Persoana responsabilă de prejudiciul cauzat de lucru va fi păzitorul său juridic, adică persoana care în momentul cauzării prejudiciului avea lucrul sub controlul, supravegherea şi direcţia sa, exercitând această putere în mod independent; prin urmare, păzitor juridic va fi proprietarul sau titularul altui drept real asupra lucrului sau orice altă persoană căreia i s-a transmis controlul, supravegherea şi direcţia independentă a lucrului (comandatarul, locatarul, depozitarul, creditorul gagist) sau care a intrat în mod ilegal în posesia lucrului, fiind posesor de rea credinţă (de ex. hoţul sau persoana care foloseşte lucrul fără voia şi ştirea proprietarului).

Păzitorul juridic nu se confundă cu păzitorul material al lucrului (deserventul unui utilaj sau paznicul fizic al unui bun), astfel încât răspunderea acestuia din urmă nu este atrasă în temeiul art. 1000 al. 1 atunci când datorită faptei sale ilicite lucrul ce-l avea sub paza materială a cauzat un prejudiciu, ci în temeiul art. 998-999 C. civ., făcându-se dovada răspunderii pentru fapta proprie. De altfel, în ipoteza în care cel prejudiciat se îndreaptă împotriva păzitorului juridic pentru repararea prejudiciului cauzat de lucru în temeiul art. 1000 al. 1 C. civ., acesta va avea dreptul la o acţiune prin regres în baza art. 998-999 C .civ. împotriva păzitorului material, dacă acesta se face vinovat de cauzarea prejudiciului, făcând dovada elementelor răspunderii pentru fapta proprie.

3.12. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Conform art. 1001 C. civ., "proprietarul unui animal sau acela care se serveşte de dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află sub paza sa, sau că a scăpat"; este tot o răspundere obiectivă ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri, astfel încât exonerarea de răspundere poate avea loc doar dacă se dovedeşte lipsa raportului de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea animalului şi prejudiciu, respectiv că se datorează forţei majore, faptei unei terţe persoane sau faptei victimei.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine păzitorului lui juridic, adică proprietarului sau titularului altui drept real, sau celui căruia i s-a transmis paza judiciară prin acte juridice (chiriaşul, comodatarul, etc.) sau persoanei care îl posedă fără consimţământul proprietarului (hoţul sau cel ce-l foloseşte fără ştirea proprietarului); prin urmare, păzitorul material al animalului nu va răspunde în temeiul art. 1001 C. civ., ci în temeiul art. 998-999 C. civ. dacă se face vinovat de "fapta" animalului, însă în acest caz păzitorul juridic va avea drept la acţiune în regres împotriva păzitorului material făcând dovada elementelor răspunderii directe.

3.13. Răspunderea pentru ruina edificiului

Această răspundere este reglementată prin art. 1002 C. civ. în care se prevede că "Proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie"; este tot o răspundere obiectivă ca şi în cazul răspunderii pentru lucruri în general, astfel încât exonerarea de răspundere are loc doar dacă se dovedeşte forţa majoră, fapta unei terţe persoane sau fapta victimei.

Prin edificiu se înţelege orice construcţie (cu tot ce i se incorporează) care constituie un imobil prin natura sa, datorită ataşării durabile de sol, iar prin ruină se înţelege dărâmarea totală sau parţială a construcţiei şi orice fel de dezagregare a construcţiei ori a elementelor sale componente.

Răspunderea revine proprietarului edificiului, chiar dacă el a dat altei persoane în locaţie, însă dacă ruinarea se datorează unui viciu de construcţie, se va putea îndrepta împotriva antreprenorului sau arhitectului (dacă a fost executat de către o altă persoană decât proprietarul), iar dacă se datorează lipsei de întreţinere, se va putea îndrepta împotriva celui ce avea o astfel de obligaţie de întreţinere izvorâtă dintr-un contract.

3.14. Efectul răspunderii civile delictuale

Efectul răspunderii civile delictuale îl constituie naşterea unui raport juridic de obligaţie, în virtutea căruia persoana prejudiciată este titulara creanţei de despăgubire, iar partea responsabilă va fi debitorul obligaţiei de reparare a prejudiciilor.

În ipoteza în care delictul civil este imputabil mai multor persoane (de ex. mai mulţi autori, sau comitentul şi prepusul, ori mai multe persoane responsabile civilmente), ele vor răspunde în mod solidar pentru prejudiciul cauzat faţă de cel prejudiciat.

Prejudiciul trebuie reparat, în principiu, în natură (prin restituirea bunurilor sau valorilor cu care persoana a fost păgubită, prin înlocuirea lor cu alte bunuri sau valori de acelaşi fel, prin remedierea bunului deteriorat) şi numai în mod excepţional repararea se va face prin echivalent, deci prin plata unor despăgubiri băneşti constând într-o sumă de bani ce reprezintă valoarea prejudiciului.

Întinderea reparaţiei se calculează şi se stabileşte conform principiului reparării integrale a prejudiciului, ceea ce înseamnă că cel prejudiciat are dreptul să i se repare atât "damnum emergens", dacă pierderea efectiv suferită (de ex. distrugerea unui bun), cât şi "lucrum cessans" adică beneficiarul nerealizat de victimă din cauza faptei prejudiciabile (de ex. fructele bunului distrus), la care se mai adaugă şi cheltuielile ocazionate persoanelor păgubite de activitatea desfăşurată în scopul evitării, limitării sau reparării pagubei.

Prin urmare, pentru determinarea prejudiciului nu trebuie să se ia în considerare situaţia materială a persoanei păgubite sau a celei responsabile şi nici gravitatea culpei autorului ( care se ia în considerare numai atunci când la producerea pagubei a concurat şi culpa victimei, ori au fost mai mulţi autori). Tot astfel, la determinarea prejudiciului nu pot fi avute în vedere criteriile stabilite în C. fam. privitoare la obligaţia de întreţinere sau procentele de venituri stabilite pentru determinarea pensiilor.

4. Garantarea obligaţiilor

4.1. Fidejusiunea

Fidejusiunea este un contract accesoriu şi unilateral, consensual şi cu titlu gratuit, prin intermediul căruia o persoană numită fidejusor, se obligă faţă de un creditor, să execute ea obligaţia unui debitor al acestuia în cazul neexecutării ei de către debitor.

Pentru valabilitatea contractului de fidejusiune "ad probationem" se cere ca consimţământul fidejusorului să fie expres, iar fidejusorul să dispună de capacitate de exerciţiu deplină, să fie solvabil şi să domicilieze în raza tribunalului unde urmează a se face plata (pentru a putea fi urmărit mai uşor de creditor).

În cazul neexecutării obligaţiei debitorului faţă de creditor, creditorul îl va putea urmări pe fidejusor, chiar dacă nu îl urmăreşte în prealabil pe debitorul principal, în afară de cazul în care fidejusorul invocă "beneficiul de discuţiune" (prin care fidejusorul cere creditorului să se îndrepte mai întâi împotriva debitorului şi numai dacă nu va fi îndestulat să se îndrepte şi împotriva sa) sau "beneficiul de diviziune" (prin care fidejusorul împotriva căruia s-a îndreptat creditorul, cere acestuia să se îndrepte împotriva tuturor cofidejusorilor, pentru a răspunde fiecare pentru partea sa de datorie).

În situaţia în care datoria faţă de creditor a fost plătită de către fidejusor, el se poate îndrepta împotriva debitorului pentru restituirea sumei, afară de cazul când a plătit datoria deşi nu a fost urmărit, neanunţându-l pe debitor şi aceasta face dovada că avea posibilitatea de a stinge datoria şi cazul când nu l-a anunţat pe debitor despre efectuarea plăţii, iar acesta face şi el plata către creditor (fidejusorul putându-se îndrepta în acest caz împotriva creditorului). Dacă sunt mai mulţi fidejusori şi unul dintre ei a plătit întreaga datorie, se poate îndrepta împotriva celorlalţi pentru restituirea părţii ce revine fiecăruia.

Fidejusiunea se poate stinge atât pe cale directă (de ex. prin confuziune sau compensaţie) cât şi pe cale indirectă, prin stingerea obligaţiei principale, ca urmare a efectuării plăţii de către debitor.

4.2. Gajul

Gajul este un contract real, unilateral, accesoriu şi indivizibil prin care debitorul remite creditorului unui bun mobil, corporal sau incorporal pentru garantarea datoriei sale.

Pentru valabilitatea contractului de gaj se impune ca cel ce constituie gajul să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă capacitate de exerciţiu deplină (minorii îşi pot gaja bunurile numai pentru garantarea datoriei lor, cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare), obiectul său putându-l constitui numai bunuri ce se află în circuitul civil, iar atunci când este vorba de bunuri mobile incorporale, ca şi atunci când valoarea datoriei depăşeşte 250 de lei şi obiectul său îl constituie bunuri mobile corporale, contractul trebuie încheiat în formă scrisă şi înregistrat la notariatul de stat ("ad probationem").

Creditorul gajist are dreptul să reţină bunul gajat până la achitarea în întregime a datoriei, fără a se putea folosi de bunul gajat, iar dacă debitorul nu-şi achită datoria, poate cere instanţei să reţină bunul în contul datoriei sau să ceară vânzarea la licitaţie a bunului, având, un drept de preferinţă pentru acoperirea creanţei sale; el are obligaţia să păstreze şi să conserve bunul până la restituire şi să nu folosească nici bunul respectiv şi nici fructele şi veniturile sale iar la achitarea integrală a creanţei, are obligaţia de a restitui bunul împreună cu fructele şi veniturile realizate de el.

Gajul se poate stinge atât pe cale directă (prin renunţarea creditorului la gaj, prin pieirea lucrului gajat, prin confuziune etc.) cât şi pe cale indirectă, odată cu stingerea obligaţiei principale.

Gajul este în principiu cu deposedare, iar prin excepţie fără deposedare.

În Legea nr. 22 / 1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, sunt reglementate două aplicaţii ale gajului : garanţia în numerar şi garanţia suplimentară.

4.3. Ipoteca

Ipoteca este un contract solemn, unilateral, accesoriu şi indivizibil, prin care se indisponibilizează în mâinile debitorului un bun imobil ce-i aparţine în proprietate, pentru garantarea datoriei sale faţă de creditor.

Pentru valabilitatea contractului se impune ca cel ce constituie ipoteca să fie proprietarul bunului ipotecat şi să aibă capacitate de exerciţiu deplină (minorii îşi pot ipoteca bunurile numai pentru garantarea datoriei lor, cu încuviinţarea autorităţii tutelare), obiectul său constituindu-l bunuri imobile şi încheindu-se în formă autentică ("ad validitatem"), cu determinare precisă a imobilului ipotecat şi cuantumului creanţei garantate, sub sancţiunea nulităţii sale.

Ca urmare a constituirii ipotecii, debitorul se va putea folosi în continuare de bunul ipotecat, însă creditorul are asupra lui un drept de urmărire în mâinile oricui s-ar afla şi un drept de preferinţă pentru satisfacerea creanţei sale faţă de ceilalţi creditori.

Ipoteca se poate stinge atât pe cale directă (renunţarea creditorului la ipotecă, prescripţie extinctivă, pieirea bunului ipotecat etc.) cât şi pe cale indirectă, ca urmare stingerii principale.

Ipoteca poate fi : convenţională (art. 1746-1800 C. civ.) şi legală.

4.4. Privilegiile

Privilegiile reprezintă dreptul pe care îl are creditorul de a fi preferat faţă de ceilalţi creditori în vederea satisfacerii creanţei sale, din patrimoniul debitorului sau din valoarea anumitor bunuri ale acestuia.

Privilegiile pot fi:

- generale, purtând asupra întregului patrimoniu al debitorului (priveşte numai cheltuielile de judecată conform art. 1727 C. civ.);

- generale mobiliare, purtând asupra tuturor bunurilor mobile ale debitorului (de ex. creanţa pentru obiectele de subzistenţă ale debitorului şi familiei sale în decurs de 6 luni, cheltuielile de înmormântare ale debitorului);

- speciale mobiliare, purtând asupra anumitor bunuri mobile ale debitorului (de ex. privilegiul creditorului gajist, privilegiul vânzătorului asupra bunului vândut pentru plata preţului);

- speciale imobiliare, purtând asupra anumitor bunuri imobile ale debitorului (de ex. privilegiul vânzătorului asupra imobilului vândut pentru plata preţului, privilegiul coproprietarilor asupra bunului pentru obligaţiile pe care le au unii faţă de alţii).

4.5. Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie este dreptul pe care îl are creditorul de a refuza restituirea bunului debitorului, ce se află în detenţia sa, până la plata creanţei pe care acesta o datorează în legătură cu bunul respectiv.

Acest drept conferă retentorului posibilitatea de a o pune excepţia de retenţie oricărei persoane care ar reclama bunul aflat în detenţia sa până la îndestularea creanţei sale (de ex. dreptul de retenţie al vânzătorului asupra lucrului vândut până la plata preţului, al depozitarului asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor făcute cu depozitarea, al gestionarului de afaceri asupra lucrurilor aflate în gestiune, până la restituirea cheltuielilor făcute etc.).

5. Transmiterea, transformarea şi stingerea obligaţiilor

Transmiterea obligaţiilor este operaţiunea juridică prin intermediul căreia dreptul de creanţă sau datoria din cadrul unui raport juridic de obligaţii se transmite de la una din părţi la o terţă persoană.

Transmiterea dreptului de creanţă are loc prin cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, iar transmiterea datoriei are loc prin novaţie cu schimbare de debitori, delegaţie perfectă şi stiţia pentru altul.

Cesiunea de creanţă este acordul de voinţă intervenit intre creditorul cedent şi cesionar, prin care primul transmite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit dreptul său de creanţă pe care îl are împotriva debitorului cedat, celui de al doilea, care devine astfel creditor în locul său, putând încasa creanţa cedată de la debitorul cedat (art. 1391-1398,1402-1404 C. civ.).

Subrogaţia este un mijloc de transmitere a obligaţiilor în care creditorul dintr-un raport juridic obligaţional este înlocuit cu o altă persoană care plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile şi garanţiile celui pe care îl plăteşte (creditorului iniţial).

Transformarea obligaţiilor este operaţiunea juridică prin intermediul căruia se schimbă, prin acordul de voinţă al părţilor, unul sau mai multe elemente ale raportului juridic obligaţional (subiectele, obiectul, cauza, modalităţile), având ca efect înlocuirea obligaţiei iniţiale cu una nouă; transformarea obligaţiilor are loc prin novaţie şi delegaţie (care atunci când sunt perfecte duc şi la stingerea obligaţiilor).

După ce obligaţiile civile s-au născut, indiferent de izvorul lor, ele urmează să se stingă fie imediat, fie după trecerea unei durate de timp, fie prin executarea lor în natură sau prin echivalent, fie prin alte modalităţi prevăzute de lege şi anume, prin e4compensaţie, confuzime, darea în plată, remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.

Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce, având ca obiect bunuri de aceeaşi natură, în care fiecare parte este în acelaşi timp creditor şi debitor al celeilalte; cele două obligaţii se vor stinge până la concurenţa celei mai mici dintre ele, evitându-se astfel o dublă plată şi constituind în acelaşi timp o dublă garanţie a executării obligaţiilor (art. 1143-1153 C. civ.), compensaţia operând ca o plată efectivă astfel încât se vor stinge şi obligaţiile accesorii şi garanţiile care le însoţeau.

Confuziunea este mijlocul legal de stingere a unei obligaţii, prin întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de debitor şi de creditor al aceleiaşi obligaţii, ca urmare a imposibilităţii executării unei obligaţii către sine însuşi; obligaţia se va stinge în limita în care debitorul a devenit propriul său creditor, iar odată cu ea se vor stinge şi garanţiile şi accesoriile obligaţiei principale.

Darea în plată este mijlocul voluntar de stingere a obligaţiilor ce constă în acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei pe care o datorează debitorul, odată cu executarea prestaţiei. Dacă acceptarea schimbării obiectului prestaţiei intervine înainte de momentul executării, vom fi în prezenţa unei novaţii, iar în cazul în care obiectul prestaţiei iniţiale era o sumă de bani şi în locul ei se acceptă transmiterea unui bun, suntem în prezenţa contractului de vânzare-cumpărare.

Remiterea de datorie este mijlocul voluntar de stingere a obligaţiilor, ce constă în renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său, cu consimţământul debitorului. Ea poate avea loc atât prin acte între vii, când constituie o donaţie indirectă, fiind supusă condiţiilor de valabilitate ale acesteia - în afara formei solemne - iar atunci când este făcută prin testament, trebuie să îndeplinească condiţiile de valabilitate ale testamentului. Odată cu stingerea obligaţiei principale, se sting şi obligaţiile accesorii şi garanţiile.

Imposibilitatea fortuită de executare este mijlocul legal de stingere a obligaţiilor de a da un lucru cert şi a obligaţiilor de a face care implică un fapt personal al debitorului, ca urmare a pieirii lucrului din cauză de forţă majoră sau a intervenţiei imposibilităţii debitorului de a-şi executa obligaţia sa.
FIŞA DE EVALUARE NR. 4

Obligaţiile civile

1. Cum se încheie contractele ?
2. Ce este stiţia ?
3. Ce este stiţia pentru altul ?
4. Prezentaţi acţiune directă.
5. Ce este actul juridic unilateral ?
6. Prezentaţi elementele răspunderii civile delictuale.
7. Diferenţa pentru răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori şi răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi ucenicilor lor.
8. Ce este fidejusiunea ?
9. Ce este gajul ?
10. Prezentaţi felurile ipotecii.