|
|
|||
|
Navigator Dictionar explicativ roman DEX online Autentificare utilizatori Drept Civil Carte Telefoane Romtelecom
Diverse Auto-Moto Acte
 Pensii
|
Una din definiţiile cele mai sintetice a fost dată de profesorul G. Beleiu după care dreptul civil român este "acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică". Pentru precizarea noţiunii dreptului civil ca ramură distinctă a sistemului de drept, pornind de la definiţie, se impune a analiza explicativ elementele sale şi anume: conţinutul dreptului civil, obiectul dreptului civil, subiectele dreptului civil şi poziţia juridică a subiectelor participante la raportul juridic civil. Normele dreptului civil sunt structurate în cadrul obiectului dreptului civil, pe grupe de norme de drept civil în funcţie de reglementarea unor instituţii ale acestuia: raport juridic civil, actul juridic civil, subiectele dreptului civil, prescripţia extinctivă, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale, obligaţiile civile în general, contractele speciale, succesiunile. Obiectul dreptului civil, aşa cum s-a observat din definiţiile dreptului civil, conţine raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale (persoane nepatrimoniale), nu însă în totalitatea lor, cu numai acelea care se corelează cu celelalte elemente ale definirii noţiunii de drept civil, delimitându-se astfel de celelalte ramuri de drept. Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi sociale reglementate juridic, care datorită conţinutului lor şi a valorii economice pot fi evaluate în bani. Raporturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale), denumite şi personale nepatrimoniale sunt acele raporturi sociale reglementate juridic, lipsite de conţinut economic, neevaluabile în bani, în care se manifestă individualitatea persoanei cu însuşirile sale caracteristice. 1. Principiile dreptului civil român Orice sistem de drept are anumite reguli de bază, comune tuturor ramurilor de drept, precum şi reguli specifice unor ramuri de drept sau chiar unor instituţii juridice din cadrul unei ramuri de drept. Este ceea ce literatura juridică a distins în dreptul civil, trei categorii de principii.
1. principiile fundamentale ale dreptului român; Nu vom analiza decât principiile fundamentale ale dreptului civil român, întrucât principiile fundamentale ale dreptului fac obiectul de studiu la disciplina - Teoria generală a dreptului (aceste principii sunt: principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii şi principiul separaţiei puterilor în stat), iar principiile instituţiilor dreptului civil se studiază cu ocazia analizei acestor instituţii de drept civil (cu titlu de exemplu menţionăm: principiul consensualismului privitor la forma actului juridic, principiul ocrotirii bunei-credinţe, principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda, principiul irevocabilităţii şi relativităţii privind efectele actului juridic civil, etc.). Normele dreptului civil consacră următoarele principii fundamentale ale dreptului civil român:
o principiul proprietăţii; Dreptul de proprietate, aşa cum prevede art. 480 Cod civil: "este dreptul pe care-l are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Articolul 481 Cod civil arată în continuare că: "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru caută de utilitate publică şi primind o dreaptă prealabilă despăgubire". Normele dreptului civil reglementează conţinutul dreptului de proprietate, respectiv cele trei atribute ale sale: posesia (uzus sau zus utendi), folosinţa ( fructus sau jus fruendi) şi dispoziţia (abusus sau jus abutendi) precum şi apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare (şi apărarea posesiei prin acţiunile posesorii). În ţara noastră dreptul de proprietate are două forme: proprietatea publică şi proprietatea privată. proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, iar proprietatea privată are ca titulari statul sau unităţile administrativ-teritoriale, alte persoane juridice şi persoane fizice (drept de proprietate privată a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale şi drept de proprietate particular al persoanelor juridice de tip particular şi a persoanelor fizice). Principiul egalităţii în faţa legii civile, este un principiu fundamentale al dreptului comun (consacrat în art. 4 alin. 2 şi 16 din Constituţie), el rezultând din prevederile art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31 / 1995 privitor la persoanele fizice şi juridice, care menţionează că: "sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de cultură sau originea nu au nici o înrâurire asupra capacităţii". Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale este consacrat în prevederile art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954 atât pentru persoanele fizice cât şi cele juridice, textul de lege menţionând că: " drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire...", iar art. 3 alin. 2 din decret prevede că drepturile civile "pot fi exercitate numai potrivit scopului lor economic şi social" şi în fine art. 26 lit. e din decret, stabileşte că "este persoană juridică acel colectiv de oameni care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui scop, în acord cu interesul obştesc". Principiul ocrotirii garantării drepturilor subiective civile este prevăzut atât în Constituţia României (art. 1, 18, 21, 25, 26 - 30, 41, 41) cât şi în Decretul nr. 31 / 1954 şi în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212 / 1974). Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1954, "drepturile civile sunt ocrotite de lege", tot acest decret consacrând un întreg capitol (III, art. 54 - 56) ocrotirii drepturilor personale nepatrimoniale. Articolul 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului menţionează că: "Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire egală din parte legii". Garantarea drepturilor subiective civile este prevăzută şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr. 30 / 1994. 2. Izvoarele dreptului civil În literatura juridică noţiunea de izvor al dreptului civil a primit două accepţiuni: izvor de drept în sens material şi izvor de drept în sens formal. În sens formal prin izvor de drept civil se înţelege forma specifică de exprimare a normelor de drept civil. Norma de drept civil este definită ca fiind regula generală şi abstractă, care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile. Izvoarele formale ale dreptului civil, respectiv totalitatea actelor normative emise de organele de stat, în ordine ierarhică sunt: legile, decretele, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, acte normative emise de autorităţile administraţiei publice locale. a. Legile sunt acte normative elaborate de către Parlamentul României şi sunt de trei categorii: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (art. 72 alin. 1 din Constituţie). Legea fundamentală a statului este Constituţia, toate celelalte acte normative trebuind să fie de acord cu ea. Constituţia este importantă pentru dreptul civil român fiindcă:
o unele din drepturile fundamentale ale cetăţenilor înscrise în Constituţie sunt drepturi subiective civile; Dacă în categoria legilor constituţionale menţionăm chiar Constituţia, legile organice dezvoltă şi detaliază principiile cuprinse în Constituţie (reglementate de art. 72 din Constituţie). Cu titlu de exemplu de legi organice ar fi cele care reglementează regimul general al proprietăţii şi moştenirii, organizarea învăţământului, regimul general privind raporturile de muncă şi protecţie socială, etc. Legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de Parlamentul României şi promulgate prin decret de Preşedintele României. În cadrul legilor ordinare menţionăm şi codurile dintre care cel mai important este Codul civil. Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, având ca principal izvor de inscripţie Codul civil francez de la 1804 cu modificările ulterioare. Codul civil este principalul izvor al dreptului civil român, el cuprinzând 1914 articole, fiind structurat într-un titlu preliminar şi trei cărţi:
o titlul preliminat "Despre efectele şi aplicarea legilor în genere"; Tot legi ordinare, ce sunt izvoare pentru dreptul civil, sunt şi Codul comercial, Codul familiei, Codul vamal, Codul de procedură civilă. Dintre alte legi civile speciale, ce reglementează raporturile juridice civile menţionăm: Legea fondului funciar nr. 18 / 1991 (republicată), Legea nr. 16 / 1994 privind arenda, Legea nr. 7 / 1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea locuinţei nr. 114 / 1996, Legea nr. 19 / 1996 privind actele de stare civilă, etc. b. Decretele sunt izvoare de drept civil dacă reglementează raporturi juridice civile. Potrivit art. 99 din Constituţie: "În exercitarea atribuţiilor... Preşedintele României emite decrete", însă numai acele decrete sunt izvoare de drept civil ce conţin norme generale (nu şi cele individuale), desigur reglementând raporturi juridice civile. În legislaţia actuală s-au menţionat şi unele decrete anterioare anului 1989 ce îşi au aplicabilitate prezentă: Decretul nr. 31 / 1954, privind persoanele fizice şi persoanele juridice, Decretul nr. 167 / 1958 privitor la prescripţia extinctivă, etc. Atât înainte de evenimentele din 1989 cât şi după, până la alegerea noului Parlament s-au elaborat decrete - legi, dintre care unele sunt izvoare de drept civil (Decretul - Lege nr. 314 / 1944 privind dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor, etc.). c. Hotărârile şi ordinele Guvernului precum şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului sunt acte normative adoptate de acest organ, potrivit art. 107 din Constituţie sau a unor legi speciale de abilitare din partea Parlamentului. Desigur că unele din aceste acte normative ale guvernului sunt izvoare de drept civil (Ordonanţa de Urgenţă cu privire la adopţie nr. 25 / 1997, Hotărârea nr. 280 / 1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii şi executarea de lucrări cu plata în rate, etc.). d. Alte acte normative ce conţin reglementări juridice privind raporturile de drept civil ce pot fi ale organelor centrale ale administraţiei publice (ordine, instrucţiuni, regulamente, etc.), şi acte ce pot fi emise de autorităţile publice locale (hotărâri ale consiliilor locale, ordine ale prefecţilor, dispoziţii ale primarilor). e. Acte normative cu denumiri specifice ce emană de la organele abilitate de a elabora acte normative, dar au o denumire specială: statut, regulament, contract - tip sau contract cadru, norme, standard. Literatura juridică a luat în considerare de analizat dacă pe lângă izvoarele de drept civil rezultate din acte normative mai există şi alte izvoare de drept civil, respectiv dacă obiceiului, moralei, doctrinei şi jurisprudenţei li se pot sau nu atribui calitatea de izvoare distincte de drept. Obiceiul sau cutuma constituie o regulă de conduită stabilită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale, devenită regulă obligatorie, putând fi socotită ca izvor de drept numai în măsura în care legea face trimitere expresă la ea. Unii autori au încercat să susţină ideea că obiceiul nu este un izvor distinct al dreptului civil, argumentând că deşi regula de conduită este dată de cutumă, sancţiunea pentru nerespectarea ei este dată de lege, iar abrogarea legii ar pierde obligaţia respectării obiceiului. Contrar, s-a argumentat că dacă textul de lege face trimitere la cutumă, (obicei), regula de conduită este dată de aceasta şi nu de norma legală. Art. 600 din Codul civil, referindu-se la dreptul de îngrădire dispune că "înălţimea îngrădirii se va hotărî ... după obiceiul obştesc". Art. 607 din Codul civil interzice sădirea de arbori înalţi la o depărtare faţă de proprietatea vecinului, mai mică decât cea hotărâtă ... de obiceiurile consacrate şi recunoscute". Cât priveşte morala sau regulile de conduită socială, literatura juridică a împărtăşit opinii contrare. S-a apreciat că ea este izvor al dreptului civil în completarea sau individualizarea aplicării normelor juridice exprese. Exemplificând donaţia ca act juridic civil, este lovit de nulitate actul juridic de donaţie întocmit cu încălcarea regulilor de convieţuire socială (donaţia ce ar ascunde o imoralitate, etc.). Alţi autori au susţinut că morala nu reprezintă un izvor de drept, întrucât ea se integrează în ipotezele şi dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac trimitere expresă la ea. S-a recunoscut că există totuşi posibilitatea ca trimiterea la regulile de convieţuire socială (morală) să nu se facă prin trimiterea expresă a legii ce ar fi completată cu aceasta, situaţie în care se va face aplicarea art. 1 din Decretul nr. 31 / 1954 ("Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire..."). Cât priveşte jurisprudenţa şi doctrina, în general s-a susţinut că ele nu sunt izvoare ale dreptului, fiind denumite de unii autori izvoare indirecte ale dreptului. Întrucât hotărârile instanţelor de judecată se referă la cazurile concrete, deduse judecăţii, lor nu li se poate conferii gradul de generalitate şi impersonalitate recunoscute normelor juridice. Atât literatura interbelică, cât şi actuală nu au reţinut jurisprudenţei calitatea de izvor de drept, argumentând chiar cu textul de lege (art. 4 Cod civil): "Este interzis judecătorului de a se pronunţa în hotărârile pe care le dă, pe cale de dispoziţii generale şi de reglementare, asupra cauzelor ce-i sunt supuse". Deşi unele prevederi legale, conferă Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie posibilităţi decizionale ce conferă grad de generalitate şi chiar obligativitate, s-a concluzionat că practica acestor instanţe contribuie în mod deosebit la aplicarea unitară a legii, însă nu constituie izvor de drept. Putem afirma că atunci când legea este lacunara, sau nu reglementează raportul dedus judecăţii, practica instanţei este creatoare de drept. Doctrina juridică sau literatura de specialitate este compusă din opiniile specialiştilor în interpretarea normelor de drept şi are mare valoare prin interpretarea acestora, argumentarea şi metodele de interpretare în susţinerea unor soluţii, precum şi la sistematizarea şi explicarea instituţiilor ramurilor sistemului de drept. Deşi nu este un izvor de drept, ea se impune prin autoritatea şi specialitatea în interpretarea normelor juridice. În literatura juridică s-a mai pus problema dacă "principiile de drept în general şi cele de drept civil în special" sunt sau nu izvor de drept civil, răspunzându-se negativ cu argumentul că ele se găsesc în textele expuse de actele normative. Unii autori au susţinut ideea că ar fi izvor de drept şi "principiile generale ale politicii economice", ce s-ar oferi chiar în condiţiile actuale ale economiei de piaţă, putând fi invocate în completarea unor legi lacunare sau înlocuirea unor norme juridice vechi. La fel se pune şi problema aplicării echităţii de către judecător când legea este lacunară sau când "simpla aplicare lărgită a legii nu mai este suficientă fiindcă scapă previziunilor celor mai largi ale legiuitorului". Apreciem că atât "principiile generale ale politicii economice" cât şi "echitatea" ajută pe judecător în soluţionarea unor cauze concrete deduse judecăţii, nefiind însă izvoare de drept". 3. Aplicarea legii civile Legea civilă se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea sa într-un interval de timp, pe un anumit teritoriu şi asupra unor anumite subiecte de drept. Intrarea în vigoare a legii este momentul iniţial de acţiune asupra raporturilor juridice civile, şi are loc la data precizată în cuprinsul legii sau data publicării în Monitorul Oficial al României. Momentul final al acţiunii legii civile se poate produce pe trei căi: prin ajungerea la termenul stabilit în catul legilor care acţionează într-un termen fixat iniţial, prin abrogarea legii şi căderea ei în desuetudine. 3.1. Aplicarea legii civile în timp Legea civilă sub aspectul aplicării ei în timp poate produce efecte imediate, efecte retroactive sau efecte ultraactive (aplicându-se şi asupra unor fapte şi situaţii juridice ivite după abrogarea legii). Legile, deşi sunt de aplicare generală şi permanentă, ele prezintă unele particularităţi prin raportarea la timpul de aplicare, fiind clasificate în: legi abrogative, legi interpretative şi legi tranzitorii. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, fiecare fiind însoţit de o excepţie. Principiul neretrocedării legii civile noi, este regula juridică potrivit căreia, o lege civilă se aplică numai situaţiilor care survin după intrarea ei în vigoare, nu şi situaţiilor anterioare, respectiv, "trecutul scapă legii noi". Al doilea principiu ce guvernează aplicarea legii civile în timp este acela al aplicării imediate a legii civile noi. Legea civilă intrată în vigoare se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi. Cele două excepţii de la principiile aplicării legii civile în timp sunt: retroactivitatea legii civile noi şi ultraactivitatea sau supravieţuirea legii civile vechi. 3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu Aplicarea legii civile în spaţiu se raportează la două aspecte: aspectul intern şi aspectul internaţional. Aspectul intern vizează situaţia raporturilor juridice civile între subiecte de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, iar aspectul internaţional are în vedere raporturile juridice civile cu un element de extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii ori executării contractului, locul producerii delictului civil, locul consemnării delictului civil). Aspectul intern este rezolvat de normele dreptului intern, iar aspectul internaţional ce vizează soluţionarea conflictului de legi în spaţiu este rezolvat de dreptul internaţional privat. 3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor Aplicarea legii civile asupra persoanelor - fizice sau juridice, este dominată de principiul generalităţii şi egalităţii, ele fiind determinate în mod egal şi uniform să aplice normele juridice care li se adresează deopotrivă. Literatura juridică a distins trei categorii de legi civile sub aspectul sferei subiecţilor de drept civil cărora li se aplică: - legi civile cu vocaţie generală de aplicare, care se aplică atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (Codul civil, Decretul nr. 31 / 1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul nr. 167 / 1958 privind prescripţia extinctivă); - legi civile cu vocaţia aplicării numai la persoanele fizice (Codul familiei); - legi civile cu vocaţia aplicării numai la persoanele juridice (Legea nr. 31 / 1990 - republicată privind societăţile comerciale). 4. Interpretarea legii civile Prin interpretarea legii civile se înţelege "operaţiunea logico - raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică în ipotezele ce le conţin. Interpretarea este necesară uneori pentru simplu fapt că norma juridică ce reglementează raporturi de drept civil nu a avut în vedere la data adoptării ei toate situaţiile ce se pot ivi în practică. Se exemplifică prevederile art. 1000 alin. 1 Cod civil care prevede că: "suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră". Din interpretarea acestui text de lege s-a născut o adevărată teorie a răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului. Uneori interpretarea este necesară şi determinată de formulările date de textele de lege, ce pentru a nu scăpa anumite situaţii formulează astfel de reglementări. Interpretarea legii civile este folosită şi la stabilirea interesului unor termeni - cuvinte sau expresii - ce au un înţeles deosebit de cel din vorbirea curentă, obişnuită. Exemplificăm astfel de termeni: bunuri mobile prin natura lor, obligaţia de a da, uzucapiune, terţ, etc. Interpretarea normei juridice este necesară şi în situaţia când norma juridică civilă are o formulare ambiguă, imprecisă şi neclară. În interpretarea normelor juridice de drept civil s-au stabilit trei criterii de clasificare: - în funcţie de interpretarea obligatorie sau neobligatorie se distinge interpretarea oficială şi interpretarea neoficială; - în funcţie de rezultatul interpretării deosebim interpretarea literală (declarativă), interpretarea extensivă şi cea restrictivă; - în funcţie de metoda de interpretare folosită deosebim interpretarea gramaticală, sistematică, istorico - teleologică şi interpretarea logică. 5. Raportul juridic civil 5.1. Noţiunea, caracterele şi structura raportului juridic civil. Raportul juridic civil este acea categorie a raportului juridic fiind o relaţie socială (interumană), care cuprinde atât relaţiile sociale patrimoniale cât şi cele nepatrimoniale, reglementate de normele dreptului civil, iar părţile participante la aceste relaţii au o poziţie de egalitate. Printre caracterele raportului juridic civil menţionăm:
o caracterul social; Raportul juridic civil este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, fie priviţi individual (persoane fizice) fie organizaţi în anumite entităţi (persoane juridice). Conceptul de raport juridic implică în mod necesar o relaţie socială, un raport între oameni deoarece norma de drept reglementează relaţiile între oameni, conduita lor şi nu raporturile acestora cu lucrurile. Legea nu poate guverna decât conduita oamenilor, chiar dacă această conduită ar fi în legătură cu lucrurile. Cât priveşte caracterul voliţional al raportului juridic în literatura juridică s-a vorbit de un dublu caracter voliţional. Un prim aspect se referă la caracterul normei juridice civile care exprimă voinţa de stat, prin adoptarea ei de către legiuitor şi voinţa părţilor s-au a uneia dintre ele pentru raporturile civile ce izvorăsc din actele juridice civile în scopul de a produce efecte juridice. Un alt caracter al raportului juridic civil este poziţia de egalitate juridică, aceasta netrebuind a fi înţeleasă în sensul că părţile ar avea aceleaşi drepturi, ori că ele ar fi egale din punct de vedere al patrimoniilor. Poziţia de egalitate a părţilor într-un raport juridic civil semnifică împrejurarea că nici una din părţi nu poate impune alteia în mod unilateral intrarea într-un astfel de raport juridic şi nici conţinutul acestui raport. Dacă nu se realizează acordul de voinţă al părţilor cu privire la conţinutul şi obiectul raportului juridic civil, acesta nu ia fiinţă. Un caracter al raportului juridic ce a fost discutat în literatura juridică de specialitate este acela în care părţile au o poziţie specială faţă de unele norme de drept civil. Astfel, mai alea prin acte juridice părţile au posibilitatea de a înlătura aplicarea normelor de drept dispozitive (supletive), stabilindu-şi prin convenţie drepturile şi obligaţiile ce le incumbă potrivit principiului prevăzut de art. 969 Coc civil: " convenţiile legale făcute au putere de lege între părţile contractante". Voinţa părţilor înlocuiesc normele supletive, cauzele convenite de părţi neputând înlocui însă normele imperative. Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt:
o părţile; Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoane fizice şi juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile pe care le au părţile participante la acest raport juridic. Obiectul raportului juridic civil contră în acţiunile sau inacţiunile pe care le au părţile purtătoare de drepturi şi obligaţii, participante la raportul juridic civil, respectiv conduita părţilor. Pentru a fi în prezenţa raportului juridic civil este necesară prezenţa cumulativă a celor trei elemente. 5.2. Proba raportului juridic civil concret 5.2.1. Noţiuni generale Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau fapt juridic şi prin aceasta a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile. În prezent reglementarea materiei se găseşte în Codul civil, în Codul de procedură civilă şi în Codul comercial (art. 46 - 57). În codul civil se reglementează admisibilitatea şi forţa probantă a patru mijloace de dovadă:
o înscrisurile; Codul de procedură civilă reglementează încă trei mijloace de probă:
o expertiza; Probele au mare importanţă în dovedirea şi ocrotirea drepturilor subiective civile, importanţa probei fiind exprimată în maxima: un drept nedovedit e ca inexistent. Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative. Constituie obiect al probei actul ori faptul juridic care a dat naştere la dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă. Norma de drept nu constituie obiect al probei (judecătorul fiind prezumat a cunoaşte legea). Faptul negativ determinat constituie un obiect al probei, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar. Faptele notorii se dovedesc doar prin probarea notorietăţii şi nu a faptelor care au dus la formarea notorietăţii. Faptele necontestate fiind împrejurări acceptate de părţi nu necesită în principiu aprobarea lor. Faptele cunoscute personal de judecător din alte împrejurări decât ale dosarului, formează obiect al probaţiunii juridice, judecătorul trebuie să se bazeze pe probele din cauză. Sarcina probei este reglementată în art. 1169 Cod civil: "Cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească". Cum primul care se adresează justiţiei este reclamantul, lui îi revine sarcina de a dovedi cele pretinse. După ce reclamantul s-a conformat acestei exigenţe juridice este rândul pârâtului ca în apărare să dovedească faptele pe care-şi sprijină cererile sale, sarcina probei trecând la ei. La aceste două reguli se adaugă a treia: judecătorul să aibă rol activ în stabilirea completă a adevărului, putând să ordone din oficiu administrarea probelor necesare stabilirii situaţiei de fapt dedusă judecăţii. Pentru a fi încuviinţate de instanţă, proba trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
o să nu fie oprită de lege; Părţile pot încheia convenţiile asupra probelor având ca obiect: sarcina probei, obiectul probei, administrarea probei, puterea doveditoare a probei, administrarea dovezii. Se cere condiţia ca ele să nu aducă atingere normelor imperative. 5.2.2. Înscrisurile. Mărturia. Mărturisirea. Prezumţiile Înscrisurile Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act juridic sau un fapt juridic, făcută de către părţi sau de către terţe persoane în formă scrisă ori cu mâna sau prin dactilografiere ori imprimante cu orice litere sau sistem de scriere, pe hârtie sau orice alt material. Înscrisurile sunt preconstituite adică redactate înainte de naşterea oricărui litigiu dar în scopul de a fi întrebuinţate la nevoie ca mijloc de probă. Din această categorie fac parte: înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, rabojurile, biletele emise în scopul de a servii drept dovadă şi altele. Ele pot fi nepreconstituite când la întocmirea lor nu se urmăreşte scopul de a fi folosite ca mijloace de dovadă. Asemenea înscrisuri sunt: cărţile şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de creditori pe titlurile de creanţă, corespondenţele obişnuite. Mărturia Mărturia sau proba testimonială este relatarea făcută oral de o persoană în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut despre care are cunoştinţă persoana. Nu constituie mărturie deci, depoziţiile "din auzite" sau "după ce spune lumea". Mărturisirea Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană ca fiind adevărat un fapt pe care o persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei. Ea este o manifestare de voinţă, adică un act juridic, autorul ei trebuind deci, să aibă o voinţă conştientă şi liberă. Mărturisirea este o manifestare de voinţă unilaterală, nu se cere ca ea să fie acceptată de cel care-şi întemeiază pretenţia şi este irevocabilă. Prezumţiile Prezumţiile sunt potrivit art. 1191 Cod civil consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Oricărei prezumţii îi este proprie existenţa a două fapte:
o a unui fapt necunoscut care este generator de drepturi. Necunoaşterea faptului se datorează împrejurării că existenţa acestuia nu poate fi dovedită în mod direct ori dovada este dificilă. Existenţa faptelor necunoscute se desprinde pe calea unor concluzii logice din cunoaşterea faptului vecin sau conex. Prezumţiile prezintă marele avantaj că deplasează obiectul probei de la faptul generator de drepturi la faptul vecin şi conex. Ele nu sunt scutite de probă. Prezumţiile legale scutesc partea în favoarea căreia operează numai de la sarcina de a dovedii faptul generator de drepturi, fără a o scutii de sarcina de a dovedii faptul vecin şi conex. Prezumţiile sunt simple şi legale. 6. Actul juridic civil 6.1. Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile. Literatura juridică a definit actul juridic civil ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. Unii autori au definit actul juridic civil ca fiind "o manifestare de voinţă - unilaterală, bilaterală sau multilaterală - săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi civile cu condiţia ca de existenţa acestei condiţii să depindă însuşi producerea efectelor juridice. S-a apreciat că această definiţie este prea încărcată de elemente ce nu-şi justifică utilitatea. Din definiţia actului juridic civil se desprind elementele definitorii ale acestuia: - prezenţa unei manifestări de voinţă care provine de la unul sau mai multe subiecte de drept civil; - manifestarea de voinţă trebuie să fie exprimată în intenţia de a produce efecte juridice civile; - efectele juridice urmărite de manifestarea de voinţă pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret. Expresia de act juridic are două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, denumite "negotium juris" sau "negotium" respectiv operaţiune juridică este desemnat tocmai sensul ce intră în obiectul de studiu al capitolului de faţă desemnând manifestarea de voinţă cu intenţia de a produce efecte juridice civile. A doua accepţiune are în vedere termenul de "instrumentum probationis" sau "instrumentum", determinând suportul material care consemnează operaţiunea juridică, pentru acest sens folosindu-se şi termenul de înscris constatator. În literatura juridică s-au conturat anumite criterii de clasificare ale actelor juridice civile: - după numărul părţilor deosebim acte juridice civile unilaterale, bilaterale şi multilaterale; - după scopul urmărit la încheierea lor există acte juridice cu titlu oneros (comutative şi aleatorii) şi acte juridice cu titlu gratuit (libertăţi şi acte dezinteresate); - după efectul lor actele juridice civile sunt constitutive, translative şi declarative; - după importanţa lor distingem acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie; - după conţinutul lor avem acte juridice patrimoniale şi nepatrimoniale; - după modul sau forma de încheiere sunt acte juridice civile, consensuale, formale (solemne) şi reale; - după momentul producerii efectului lor, actele juridice civile se divid în acte între vii (inter vivos) şi acte pentru cauze de moarte (mortis causa); - după rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actele juridice civile sunt acte subiective şi acte obiective; - după legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină) actele juridice sunt acte pure şi acte afectate de modalităţi; - după raportul dintre ele distingem acte juridice civile principale şi acte juridice accesorii; - după legătura lor cu cauza (scopul) actele juridice civile sunt cauzale şi abstracte; - după modalitatea încheierii lor se disting acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentare; - după reglementarea şi denumirea lor legală avem acte tipice sau numite şi acte atipice sau nenumite; - după modul de executare, actele juridice se împart în acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă. În cele ce urmează vom definii aceste categorii de acte juridice civile, ţinând seama de criteriile de clasificare, fără însă a mai dezvolta şi importanţa juridică a fiecărei clasificări. 6.2. Condiţiile contractului juridic civil Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem acele elemente din care este alcătuit acesta. Codul civil făcând referire la contractul civil, care de fapt este prototipul actului juridic civil în art. 998 stabileşte că: "Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta; Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esenţă care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor de drept civil. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii avută, reunind în structura sa o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei (fizică sau juridică), precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia. Capacitatea de a încheia acte juridice civile este reglementată de Codul civil, Codul familiei, Decretul nr. 31 / 1954, privitor la persoanele fizice şi juridice şi de alte acte normative.
Capacitatea de a contracta ca o condiţie esenţială a valabilităţii unei convenţii este prevăzută de art. 948 alin. 1 din Codul civil. Consimţământul este acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior. Pentru valabilitatea consimţământului se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii:
o să emane de la o persoană cu discernământ; Unii autori au susţinut că ar trebui îndeplinite şi alte cerinţe precum: "consimţământul să fie serios" şi "consimţământul să fie precis", însă aşa cum just s-a apreciat ele sunt cuprinse în celelalte condiţii. 6.3. Viciile de consimţământ.
Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil. Reglementarea legală a acestui viciu de consimţământ este dată de prevederile art. 953 şi 954 Cod civil: "consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare ..." şi "eroarea nu produce nulitate decât dacă cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu poate produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia". Eroarea se clasifică în funcţie de două criterii: după criteriul consecvenţelor pe care le produce şi după criteriul noţiunii realităţii asupra căruia poartă eroarea. După criteriul consecinţelor pe care le produce, eroarea este de trei feluri: eroarea obstacol, eroarea viciu de consimţământ şi eroarea indiferentă.
Dolul sau viclenia este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene sau dolosive pentru a o determina să încheie un act juridic civil fără aceste manopere partea indusă în eroare neîncheind actul juridic. S-a susţinut pe bună dreptate că voinţa este viciată de eroarea provocată prin dol (sau prin viclenie). Reglementarea legală a dolului ca viciu de consimţământ îşi are consacrarea în dispoziţiile Codului civil.
Art. 953 Cod civil prevede că: consimţământul nu este valabil când este ... surprins de dol", iar art. 960 din Codul civil menţionează: "dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sunt astfel, încât este evident că, fără anumite maşinaţii, cealaltă parte nu ar fi contractat. Dolul nu se presupune". Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Violenţa ca viciu de consimţământ este clasificată după mai multe criterii:
1. după natura răului cu care se ameninţă se distinge: Leziunea Prin leziune ca viciu de consimţământ se înţelege paguba materială pe care o suferă una din părţile unui contract oneros şi cumulativ din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii reciproce (privite ca echivalente valoric). Leziunea are un domeniu strâns de aplicare, privind numai minorii între 14 - 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă). Anularea pentru leziune a actelor juridice încheiate de minorul între 14 - 18 ani trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
o să fie acte administrative; 6.4. Obiectul actului juridic civil Definiţia obiectului actului juridic civil. Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilite prin acel act juridic, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptate sau de care sunt ţinute. Definiţia expresă îşi are formularea din prevederile art. 962 Cod civil, care prevede că: "Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una se obligă" (convenţiile fiind acte juridice - s. n.). Din această definiţie rezultă că obiectul actului juridic este identic cu acela al raportului juridic civil. Definiţia deci are în vedere prestaţiile la care părţile sau una din părţi se obligă (art. 962 Cod civil), dar şi bunurile ori lucrurile la care se referă conduita părţilor, care sunt menţionate ca obiect derivat (sau obiect exterior) al actului juridic civil. Dealtfel referindu-se la bunuri, art. 963 Cod civil precizează că: "Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract". Literatura juridică în legătură cu definiţia obiectului actului juridic a oferit şi alte formulări. Într-o opinie s-a susţinut că obiectul actului juridic civil constă în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport juridic, opinie criticată pe motivul că ar crea confuzie între obiectul actului practic şi efectul general al acestuia. Potrivit unei alte opinii, obiectul actului juridic civil constă în interesele reglementate de părţi prin actul juridic civil încheiat, în temeiul şi în limitele legii, opinia fiind criticată că, fiind vorba de "interes", se face confuzie între obiectul şi cauza actului juridic. Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil. Pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
o să existe la încheierea acrului juridic civil; Toate aceste cerinţe de valabilitate sunt numite condiţii generale necesare pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil. În afară de aceste condiţii generale, pentru unele acte juridice se cer îndeplinite şi anumite condiţii speciale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil, ele fiind: - cel care se obligă să fie titularul dreptului civil subiectiv (în actele constitutive sau translative de drepturi reale); - să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege; - obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă (în actele juridice cu pronunţat caracter personal se cere ca prestaţia ce constituie obiectul actului juridic civil să constea într-un fapt personal al debitorului, fiind lipsită de eficienţă juridică permisiunea faptei altuia). - în funcţie de natura lor unele acte juridice impun ca numai anumite bunuri să formeze obiectul lor (împrumutul de folosinţă priveşte numai bunurile neconsumabile, împrumutul de convenţie priveşte numai bunurile consumptibile, ipoteca se poate constitui numai asupra bunurilor imobile, iar gajul numai asupra lucrurilor mobile. Cerinţele de valabilitate ale obiectului actului juridic civil au la bază dispoziţiile legale din Codul civil: - art. 948 pct. 3 Cod civil: "un obiect determinant"; - art. 964 Cod civil: "Numai bunurile ce sunt în anunţ pot fi obiectul unui contract"; - art. 964 Cod civil: "Obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinant, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi certă, de este posibilă determinarea sa"; - art. 965 Cod civil: "Lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei. Nu se poate face renunţare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune. 6.5. Cauza actului juridic civil Definirea, reglementarea şi elementele cauzei actului juridic civil. Prin cauză se înţelege obiectul urmărit la încheierea actului juridic civil. Cauza care este motivul determinant pentru încheierea actului juridic civil, împreună cu consimţământul (ce este hotărârea de a încheia actul juridic) formează voinţa juridică. În afară de articolul 948 pct. 4 Cod civil care se referă la o "cauză licită", ca şi condiţie esenţială a convenţiei, Codul civil reglementează cauza în art. 966 - 968. Potrivit art. 966: "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate avea nici un efect". Art. 967 din Codul civil prevede că: "convenţia nu este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie. Şi art. 968 precizează că: "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice". Prin analiza textelor de lege şi a definiţiei cauzei s-au semnalat unele trăsături ale cauzei actului juridic civil: - cauza este o parte a voinţei juridice şi anume o prelungire a consimţământului; - cauza este elementul care răspunde la întrebarea "pentru ce?" prin răspunsul dat subliniindu-se scopul urmărit prin încheierea actului juridic; - cauza este un element al actului juridic, care nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul acestuia; - cauza nu se confundă cu izvorul efectelor juridice, pentru că nu priveşte causa eficiens (cauza eficientă), ci causa finalis, în sens juridic înţelegând prin aceasta scopul actului juridic; - deşi este vorba de causa finalis (scop) care, aparent, urmează efectului, în realitate cauza precede efectul, ea fiind mentală a scopului urmărit, realizându-se înainte şi în vederea încheierii actului juridic civil. În structura cauzei, în literatura juridică s-a precizat că ea are două elemente: scopul imediat şi scopul mediat. Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este elementul abstract, obiectiv şi invariabil în cadrul fiecărei categorii de acte juridice. Astfel, în contractele sinalagmatice scopul imediat este consideraţia autoprestaţiei, încheiate cu titlu gratuit, intenţia de a gratifica, în actele reale, terminarea lucrului. Scopul imediat (causa remata) numit şi scopul actului juridic este elementul concret, subiectiv şi variabil de la un act juridic la altul. Din cerinţele art. 966 Cod civil rezultă că pentru a fi valabilă cauza actului juridic trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii: să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală. 6.6. Forma actului juridic Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Putem afirma că actul juridic civil este haina exterioară pe care o îmbracă actul juridic civil. În sens larg prin forma actului juridic civil se înţeleg condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească un act juridic civil pentru validarea sa, pentru proba existenţei şi conţinutului său, cât şi pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţe persoane. Principiul consensualismului actelor juridice civile. Forma actului juridic în dreptul civil este dominată de principiul formei consensualismului, potrivit căruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţă a părţilor indiferent de forma în care ea se exteriorizează. Principiul consensualismului are reglementare legală expresă, însă el este dedus din prevederile art. 998 Cod civil, care enumeră condiţiile de validitate ale convenţiilor şi care nu face nici o referire la forma acestora. De aici se deduce că exprimarea într-o formă anume este prevăzută expres de lege (ca în cazul donaţiei, testamentului, etc.). Actele juridice civile solemne. Ele sunt o excepţie de la principiul consensualismului actelor juridice civile şi în situaţia lor legiuitorul a prevăzut necesitatea încheierii lor într-o anumită formă solemnă ca o condiţie de validitate a actului (ad validitatem sau ad solemnitatem). Putem exemplifica din multitudinea de acte juridice civile solemne contractul de donaţie care trebuie încheiat în formă autentică (art. 813 Cod civil), ipoteca convenţională deasemenea trebuie încheiată în forma autentică (art. 1772 Cod civil), la fel şi vânzarea - cumpărarea terenurilor (Legea nr. 54 / 1998 privind circulaţia juridică a terenurilor). În aceste cazuri, forma de exprimare a consimţământului la încheierea actului juridic civil este un element constitutiv şi o condiţie de validitate a actului, ca şi celelalte condiţii de fond prevăzute de art. 948 Cod civil şi deci actele solemne nu pot fi încheiate decât prin manifestarea expresă a consimţământului (un tacito), în forma cerută de lege. Forma actului juridic civil cerută "ad probationem". Legea cere în anumite cazuri, pentru dovada existenţei şi conţinutul actului juridic civil o anumită formă ce nu are legătură cu validitatea sa. Potrivit art. 1191 Cod civil: "Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru un depozit voluntar, nu se poate face decât un act autentic, sau prin act sub semnătură privată". Art. 1597 Cod civil precizează că: "Depozitul valutar nu se poate face decât prin înscris", iar art. 1705 Cod civil menţionează: "Tranzacţia trebuie să fie constantă în scris". Există şi legi speciale ce prevăd astfel de exemple (art. 21 din Legea nr. 114 / 1996 privind contractul de închiriere a locuinţei etc.). Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi. Aceasta înseamnă formalităţi care nu sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor. Forma cerută de lege pentru protecţia terţilor este obligatorie, în lipsa ei sancţiunea este inopozabilitatea faţă de terţi, el însă produce efecte faţă de părţi. Aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea făcută de terţi sunt menţionate în numeroase acte normative ca de exemplu: publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art. 21 din Legea nr. 7 / 1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare), notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 Cod civil), înregistrarea contractelor de arendare a consiliului local (art. 6 din Legea nr. 16 / 1994 a arendării, etc.). 6.7. Modalităţi ale actului juridic civil Termenul Termenul - dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile, el indicându-se printr-o dată calendaristică. Reglementarea legală a termenului, ca modalitate a actului juridic civil se găseşte în art 1022 - 1025 Cod civil, precum şi în unele prevederi legale speciale (de exemplu Legea nr. 16 / 1994 a arendării etc.). Termenul ca modalitate a actului juridic civil se clasifică după mai multe criterii: 1. După criteriul efectului său termenul este suspensiv şi extinctiv. Termenul suspensiv este acela care amână începutul exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui. Termenul extinctiv este acela care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv executării obligaţiei corelative, până la împlinirea lui.
2. În funcţie de titularul beneficiului termenului se distinge: termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului şi termen în favoarea atât a debitorului cât şi a creditorului. Termenul afectează doar executarea actului juridic civil nu şi existenţa sa, trebuind să se facă distincţie între termenul suspensiv şi cel extensiv, în ce priveşte efectele termenului. Termenul suspensiv, întârzie, amână începutul exercitării dreptului subiectiv şi îndeplinirii, exercitării obligaţiei comerciale, producându-se următoarele consecinţe: - dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen el face o plată valabilă, echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului (art. 1023 Cod civil); - înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său; - în actele translative de drepturi reale asupra bunurilor individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, decât dacă s-a prevăzut expres contractual; - până la împlinirea termenului suspensiv creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1023 Cod civil); - înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţie; - înainte de termen, creditorul nu este îndreptăţit să înainteze acţiunea oblică sau pauliană; - prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958 privind prescripţia extinctivă). Termenul extinctiv marchează stingerea dreptului subiectiv cât şi a obligaţiei corelative. Spre exemplu moartea creditorului marchează stingerea dreptului de a pretinde renta viageră şi a obligaţiei de a o plăti, sau împlinirea termenului închirierii marchează încetarea dreptului de a folosi bunul şi obligaţia de a plăti chiria. 6.8. Condiţia. Definiţie, reglementare şi clasificare. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de a cărei îndeplinire depinde naşterea sau stingerea unui drept. Regulile generale privind aceste modalităţi a actului juridic civil sunt stabilite de art. 1004 - 1019 Cod civil, în o serie de reguli speciale ce se găsesc în diverse alte acte normative (spre exemplu art. 9 - 47 din Legea nr. 136 / 1995 privind asigurările şi reasigurările). Din prevederile art. 1004 Cod civil care menţionează că: "Obligaţia este condiţionată când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi incert", rezultă caracterele condiţiei:
o este un eveniment viitor; Există mai multe criterii de clasificare, în practica judiciară distingându-se două criterii: din punct de vedere al posibilităţii de realizare şi al efectului lor. 1. Din punct de vedere al posibilităţii de realizare se distinge: - condiţia cauzală, când realizarea ei depinde de hazard, fiind independentă de voinţa părţilor (art. 1005 Cod civil prevede că: " Condiţia cauzală este aceea ce depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici într-aceea a debitorului"); - condiţia mixtă, când realizarea ei depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane determinate (art. 1007 Cod civil: "Condiţia mixtă este aceea care depinde totdeauna de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane"); - condiţia poteslativă, când realizarea ei depinde de voinţa părţilor (art. 1006 Cod civil: "Condiţia poteslativă este aceea care face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment pe care una şi alta din părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla, sau poate să-l împiedice"); Condiţia poteslativă este de două feluri: - condiţie poteslativă pură, când realizarea ei depinde de voinţa exclusivă a unei părţi (mă oblig dacă vreau). Actul juridic încheiat sub condiţie poteslativă pură nu produce efecte juridice (art. 1010 Cod civil: "Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie poteslativă din partea celui ce se obligă"); - condiţia poteslativă simplă, când realizarea ei depinde de voinţa unei părţi şi de un fapt exterior, ori de voinţa unei persoane nedeterminate (vând locuinţa, dacă voi pleca din localitate până la sfârşitul anului). 2. Din punct de vedere al efectului condiţia este suspensivă şi rezolutorie. Este suspensivă acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic civil (art. 1017 Cod civil: "Obligaţia sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un eveniment viitor şi incert. Obligaţia condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului"). Este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului juridic civil (art. 1019 Cod civil dispune: "Condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi incert. Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui ce a primit, în caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut prin condiţii"; Art. 1020 Cod civil prevede că: "Condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice în caz când nici una din părţi nu îndeplineşte angajamentul său" şi art. 1021 Cod civil dispune că: "Într-acest caz, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă parte a executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate). În analiza efectelor condiţiei se face distincţie între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, trebuind examinată perioada anterioară îndeplinirii condiţiei (pendente conditione) şi perioada ulterioară îndeplinirii condiţiei (evenimente conditione). 6.9. Sarcina Sarcina, ca modalitate a actului juridic civil, este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impuse de dispunător gratificatului în actele cu titlu gratuit - libertăţi. S-a exprimat opinia că sarcina nu poate fi considerată o modalitate ce afectează actul juridic, ci o obligaţie impusă gratificatului de către dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit. Doctrina a adoptat două criterii de clasificare a sarcinii: 1. În funcţie de persoana beneficiarului; - sarcina în favoarea dispunătorului; - sarcina în favoarea gratificatului; - sarcina în favoarea unui terţ. Clasificarea este importantă pentru următoarele considerente: - sarcina în favoarea dispunătorului se poate institui numai printr-o donaţie nu şi prin testament; - sarcina poate influenţa chiar natura juridică a actului (un act cu titlul gratuit să devină un act cu titlu oneros); - sarcina în favoarea unui terţ face din beneficiar creditorul direct al gratificatului, fără ca acesta să se afle în raport juridic cu dispunătorul, motiv pentru care beneficiarul poate cere numai executarea sarcinii, nu şi revocarea actului pentru neîndeplinirea sarcinii; - sarcina în favoarea unui terţ este considerată o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul şi nu o stipulaţie prin interpunere de persoane. 2. În funcţie de valabilitatea lor sarcinile se clasifică în: - sarcini imposibile, când nu pot fi îndeplinite; - sarcini ilicite ce contravin legii; - sarcini imorale, cele ce încalcă bunele moravuri. De aici rezultă faptul ca sarcina să fie posibilă, licită şi morală. Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, ci eficacitatea sa. Dacă gratificatul îşi îndeplineşte sarcina, actul juridic se consolidează, ca şi când ar fi fost pur şi simplu. Dacă acesta nu-şi execută sarcina, neexecutarea, fiind vorba de caracterul sinalagmatic al actului gratuit afectat de sarcină, dă drept de a opta între "rezoluţiunea pentru neexecutare" sau "obligarea debitorului la executarea îndatoririi ce-i revine". 6.10. Efectele actului juridic civil. Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Între conţinutul raportului juridic civil şi efectele actului juridic civil există similitudine, deci actul juridic civil creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii între subiectele raportului juridic civil. Prin principiile efectelor actului juridic civil se înţeleg acele reguli de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, şi în ce condiţii şi faţă de cine se produc aceste efecte. Cât priveşte literatura juridică în stabilirea principiilor care guvernează efectele actului juridic, s-a impus opinia potrivit căreia se reţine principiul forţei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii actului juridic civil, cea de a doua opinie susţinând că irevocabilitatea nu e un principiu ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii a actului juridic. Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (Pacla sunt servanda). Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil este acea regulă de drept potrivit căreia actul juridic civil legal încheiat se impune autorilor (în cazul convenţiilor) sau autorului (în cazul actelor juridice unilaterale) acestuia întocmai ca legea, deci actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ pentru părţi. Literatura şi practica juridică au nuanţat această idee, exemplificând, că o parte contractantă nu poate să modifice unilateral preţul stabilit la încheierea convenţiei, sau clauza referitoare la modalităţile de plată a preţului, iar instanţa nu poate să reducă sau să majoreze cuantumul clauzei penale din contract. Fundamentul principiului forţei obligatorii a actului juridic civil rezultă din:
o necesitatea asigurării stabilităţii raporturilor juridice generate de acte juridice civile; Prin excepţie de la acest principiu, înţelegem acele situaţii în care efectele actului juridic nu se produc cum au stabilit părţile, ele fiind mai restrânse sau mai extinse, independent de voinţa părţilor. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil Acest principiu este prevăzut expres de art. 969 alin. 2 Cod civil, care referindu-se la convenţii menţionează că: "Ele nu se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege". Acest principiu poate fi definit ca regula de drept potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar din parte autorului. Sunt excepţii de la acest principiu cazurile în care actul bilateral se revocă prin voinţa uneia din părţi, iar actul unilateral prin voinţa autorului lui. 1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilarerale. Exemplificând următoarele excepţii: - donaţiile dintre soţi sunt revocabile (art. 937 alin. 1 Cod civil); - contractele de locaţiune încheiate pe durata nedeterminată pot fi revocate prin voinţa unilaterală a unei părţi (art. 1436 Cod civil); - contractul de mandat poate fi revocat de oricare dintre părţi (art. 1552 Cod civil); - contractul de depozit poate fi revocat de deponent (art. 1616 Cod civil); - contractul de asigurare poate fi denunţat în condiţiile art 21 din Legea nr. 136 / 1995. 2. Excepţia de la irevocabilitatea actelor juridice unulaterale. Exemplificăm câteva din aceste excepţii:
o testamentul este revocabil (art. 922 Cod civil); Principiul forţei obligatorii a actului juridic şi al irevocabilităţii dobândesc anumite particularităţi în cazul contractelor sinalagmatice (bilaterale) ce produc şi următoarele efecte specifice:
o excepţia de neexecutare (excepţio non adimpleti contractus); Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Acest principiu poate fi definit ca regulă potrivit căreia acest act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul actului, el neputând să profite ori să dăuneze altei persoane. Acest principiu este justificat pe de o parte prin natura voliţională a actului juridic dintre părţi, ce prin acordul lor devin creditor şi debitor şi pe de altă parte acordul lor să nu aducă atingere libertăţii voinţei altor persoane. Deci, un act juridic civil, de principiu, nu poate genera drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, însă drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate de terţ, vorbind astfel despre opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic. Pentru înţelegerea principiului relativităţii se impune clasificarea noţiunilor de părţi, avânzi - cauză şi terţi în raport cu actul juridic civil. Parte înseamnă persoana care încheie actul juridic civil, fie personal, fie prin reprezentare, şi în patrimoniul ori persoana căreia se produc efectele actului juridic a exprimat un interes personal în acel act. Având - cauză este persiana care, deşi n-a participat la încheierea actului, totuşi suportă efectele acestuia, datorită legăturii sale juridice cu părţile actului juridic civil. Avânzii - cauză se împart în trei categorii: - succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc un patrimoniu, fiind continuatori ai personalităţii autorului lor (moştenitorul sau moştenitorii legali etc.). Aceştia de principiu, preiau toate drepturile şi obligaţiile autorului actului juridic. - succesorii cu titlu particular sunt persoane care dobândesc un anumit drept, privit individual (de exemplu cumpărătorul unui bun). Calitatea de având - cauză se analizează în raport de actele anterioare ale autorului cu referire la acel bun, încheiate cu alte persoane (exemplu art. 1441 Cod civil: "Dacă locatarul vinde lucrul închiriat ... cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare ..."). - creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală pentru creanţa lor (gaj ori ipotecă), ei având doar un drept gaj general potrivit art. 1718 Cod civil ("Oricine este obligat personal, este ţinut a îndeplinii îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare"). Ei sunt avânzi - cauză ai debitelor lor, şi pot urmării actele juridice ale acestora încheiate în frauda intereselor sale, putând formula acţiune pauliană (sau revocatorie - art. 975 Cod civil) sau acţiunea în declararea simulaţiei (art 1175 Cod civil). Excepţii de la principiul relativităţii actului juridic civil. Sunt considerate excepţii de la acest principiu cazurile în care actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, prin voinţa părţilor actului, ele fiind clasificate în excepţii aparente (care în realitate nu se abat de la principiul relativităţii actelor juridice) şi reale. 1. Excepţii aparente de la principiul relativităţii actelor juridice civile. 1. Situaţia avânzilor - cauză, nu este o excepţie de la principiul relativităţii deoarece actul juridic civil produce efecte faţă de aceştia fiindcă ei iau locul părţilor, aşa cum s-a menţionat, în raportul juridic respectiv. 2. Promisiunea pentru altul sau a faptei altuia este numită şi convenţia de parte - fort, constând în convenţia prin care o parte numită promitent se obligă faţă de cealaltă parte - creditorul promisiunii - să determine o persoană - terţ - să ratifice actul încheiat în absenţa sa. Deci terţul dacă se lasă convins să încheie sau să ratifice actul juridic civil, va deveni el însuşi parte prin voinţa sa, promitentul obligându-se la propria sa faptă, de cumpărare şi în caz de nerealizare a obligaţiei cuvenite promitentul va trebui să-l despăgubească pe creditor. 3. Simulaţia este operaţiunea juridică în care printr-un act aparent public, menit să dea impresia creării unei situaţii juridice diferite de cea reală, dar mincinos, nereal, se creează o altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act ascuns, secret, dar adevărat. Simulaţia poate îmbrăca trei forme: - fictivitatea, când actul public este încheiat numai de formă, fiind contrazis de actul secret numit şi contraînscris; - deghizarea, când în actul public se implică un anumit act juridic - vânzare - cumpărare, iar în actul secret este de fapt actul real - donaţia; - interpunerea de persoane (prete - nom) când actul public se încheie cu anumite persoane, iar actul secret determină acte izolate părţi. Potrivit art. 1175 Cod civil între părţi produce efecte actul secret, care este actul real. Faţă de terţul de bună - credinţă, potrivit art. 1175 Cod civil, produce efecte actul public, terţul putând opta între actul public şi actul secret, potrivit dispoziţiilor legale, dacă pot face dovada simulaţiei, deci dreptul terţului are ca izvor legea şi convenţia părţilor creatoare de simulaţie. 4. Reprezentarea, este procedeul tehnico - juridic prin care o persoană reprezentat, încheie un act juridic, în numele şi pe seama altei persoane - reprezentat, astfel că efectele actului încheiat se produc direct în persoana reprezentată. După izvorul său reprezentarea este de două feluri: - reprezentarea convenţională, care e generată de contractul de mandat, reprezentantul intrând în noţiunea de parte a actului juridic civil; - reprezentarea legală, potrivit căreia în baza legii se naşte dreptul de reprezentare, chiar fără voia (fără a exista acord convenţional) reprezentantului. 5. Acţiunile directe, care constau în dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu care prima este în legătură. 2. Excepţii reale de la principiul relativităţii actului juridic civil. Adevărata excepţie de la principiul relativităţii actului juridic civil este stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane. Stipulaţia pentru altul este actul bilateral prin care o parte - stipulantul - convine cu cealaltă parte - promitentul - ca acesta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane - terţul beneficiar, care nu participă la încheierea actului, nici direct nici prin reprezentare. Dreptul terţului se naşte direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, şi numai exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului beneficiar. Ca aplicaţii ale stipulaţiei pentru altul exemplificăm: - în materia contractului de rentă viageră, art. 1642 alin. 1 Cod civil, prevede că renta viageră, la plata căreia se obligă debirentierul, poate fi stipulată în favoarea unei terţe persoane; - în materia contractului de donaţie, din interpretarea art. 832 şi 829 Cod civil, rezultă că suntem în prezenţa unui caz de aplicaţie practică a stipulaţiei pentru altul în cazul donaţiei cu sarcină (când donatorul sau stipulantul şi donatorul sau promitentul au prevăzut expres în contractul de donaţie că acesta din urmă va fi obligat să execute o prestaţie în favoarea unei terţe persoane). 6.1.1. Nulitatea actului juridic civil Legea nu dă o definiţie a nulităţii actului juridic civil, ea fiind oferită de literatura juridică, potrivit căreia nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Pentru clasificarea nulităţii actului juridic civil s-au distins în literatura juridică mai multe criterii de specialitate: - în funcţie de natura interesului ocrotit (general sau individual) nulitatea este absolută şi relativă; - în funcţie de întinderea efectelor sale există nulitate parţială şi totală; - după modul de consacrare legislativă se distinge nulitatea expresă sau textuală şi virtuală sau implicită; - după felul condiţiei de valabilitate nerespectate există nulitate de fond şi de formă; - după modul de valorificare există nulitate juridică şi amiabilă. Literatura juridică a mai făcut distincţie şi între actul nul şi actul inexistent, inexistenţa fiind sancţiunea care declară invaliditatea unui act juridic civil care s-a îndeplinit cu neobservarea condiţiilor esenţiale prevăzute de lege pentru existenţa sa, actul juridic inexistent fiind un act aparent. 1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă. Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general. obştesc. Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice, care ocroteşte un interes particular, individual ori personal. 2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală. Nulitatea parţială este aceea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului juridic civil, respectiv cele care contravin dispoziţiilor legii. Nulitatea totală este aceea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în întregime. Nulitatea parţială este regula, iar nulitatea totală excepţia. 3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală. Nulitatea este expresă dacă este prevăzută într-o dispoziţie legală. Nulitatea este virtuală, dacă nu este prevăzută expres în textul de lege, însă rezultă din modul în care se reglementează o anumită condiţie de valabilitate a actului juridic civil, rezultând neîndoielnic din caracterul imperativ a legii. 4. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă. Nulitatea de fond este aceea nulitate care intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii de fond a actului juridic civil. Nulitatea de formă este aceea nulitate care intervine în cazul nerespectării formei cerute ad valitatem pentru actul juridic civil. Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări care învederază lipsa unui element structural al actului juridic sau încălcarea unei dispoziţii legale de valabilitatea actului juridic. Distingem cauze de nulitate absolută şi cauze de nulitate relativă. Doctrina şi practica juridică au menţionat următoarele cauze de nulitate absolută a actului juridic civil: - încălcarea regulilor privind capacitatea civilă în cazurile:
1. nerespectarea unei incapacităţi speciale, impuse pentru ocrotirea unui interes obştesc, cum este cea stabilită de art. 18 din Legea nr. 16 / 1994 a arendării; - lipsa consimţământului datorită erorii obstacol; - nevalabilitatea obiectului actului juridic; - nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în cazurile:
1. lipsa cauzei, datorate absenţei scopului imediat; - nerespectarea formei cerute ad validitatem; - lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative; - încălcarea ordinii publice; - încălcarea dreptului de preemţiune al statului (art. 52 din Legea 26 / 1996 Codul silvic, M. Of. nr. 93 / 1996). Cât priveşte cauzele de nulitate relativă a actului juridic civil aceste sunt: - nerespectarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:
1. nesocotirii normelor privind capacitatea de exerciţiu (când actul este încheiat de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar de minorul între 14 - 18 ani, actul s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare şi pentru persoana juridică, aceasta a încheiat actul în lipsă ori şi-a depăşit puterile admise de lege) şi nesocotirii unor incapacităţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare sau personale, cum este prevăzută de art. 810 Cod civil („doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii, care au tratat pe o persoană în boala de care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoarea lor în cursul acestei boli"); În cazul nulităţii absolute regimul juridic al acesteia se menţionează în următoarele reguli: - nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes; - nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind imprescriptibilă (art. 2 din Decretul nr. 167 / 1958); - nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită (a se vedea art. 1168 Cod civil „Donatorul nu poate repara prin nici un act confirmativ, viciile unei donaţii între vii; nulă în privinţa formei, ea trebuie să se refacă cu formele legiuite"). În cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează prin următoarele reguli: - nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită şi a cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (art. 952 Cod civil „Persoanele capabile de a se obliga nu pot opune minorului şi interzisului incapacitatea lor"). Pentru o protecţie reală a minorului, acelui lipsit de capacitatea de exerciţiu s-a admis de către lege că nulitatea relativă în acest caz mai poate fi invocată de:
1. reprezentantul legal a celui lipsit de capacitatea de exerciţiu (art. 42 Cod procedură civilă); - nulitatea relativă este prescriptibilă sub aspect extinctiv, prescripţia acţiunii în anulabilitate fiind reglementată de art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958; (art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede că: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când acesta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul legal sau persoana chemată de lege să-I încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu în termen de 18 luni de la data încheierii actului");- - nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit. Confirmarea expresă rezultă din art. 1190 Cod civil („Actul de confirmare sau rectificare a unei obligaţii, în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi când face acţiunea de motivul acţiunii în nulitate, precum şi de intenţia de a repara viciul"), iar cea tacită rezultă din prevederile art. 1167 alin. 2 Cod civil („Confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară, în forma şi opera determinată de lege, ţine loc de renunţare în privinţa mijloacelor şi excepţiilor ce puteau fi opuse acestui act, fără a se vătăma însă drepturile persoanei a treia"), respectiv din executarea actului anulabil sau neinvocare nulităţii în termenul de prescripţie. În ambele situaţii de clasificare tacită cel în cauză trebuie să fi cunoscut cauza de anulare, acţionând sau neacţionând în cunoştinţă de cauză. Efectele nulităţii sunt aceleaşi indiferent dacă este vorba de nulitatea absolută sau relativă, şi ele sunt definite ca fiind contractele juridice produse de sancţionarea nulităţii actului juridic civil ce constă în desfiinţarea actului şi a raportului juridic creat prin acel act juridic, respectiv restabilirea legalităţii. Sub aspectul concret de acţiune a nulităţii efectele nulităţii distingem între nulitatea totală sau parţială precum şi în funcţie de cum a fost executat sau nu, ori dacă au fost încheiate acte juridice ulterioare, de aici rezultând următoarele consecinţe: - dacă actul juridic lovit de nulitate nu a fost executat şi de ci nu a produs efecte juridice, sancţiunea nulităţii va face ca actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora s-a încheiat (debitorul se poate opune la executare invocând excepţia de nulitate); - dacă actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca obiect obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile săvârşite şi primite; - dacă în urma încheierii actului lovit de nulitate, părţile au încheiat unele acte juridice cu terţe persoane, aplicarea sancţiunii nulităţii acestui act va atrage, în principiu şi desfiinţarea actelor încheiate în temeiul actului lovit de nulitate, cu alte persoane. În legătură cu aceste consecinţe ale efectelor nulităţii actului juridic civil s-au evidenţiat trei principii:
1. principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil; De la aceste trei principii sunt şi excepţii, ce înlătură aceste reguli ale consecinţei nulităţii actului juridic civil. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil este regula potrivit căreia nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) ci şi pentru trecut (ex tune), mergându-se până la momentul încheierii actului juridic civil. Caracterul retroactiv se deduce din principiul legalităţii care reclamă restabilirea ordinii de drept încălcate şi a împiedicării procedurii unor efecte contrare legii. De la acest principiu s-au remarcat în doctrina şi literatura juridică următoarele excepţii: - contractele cu executare succesivă parţial executate, fiindcă în aceste cazuri este imposibilitatea obiectivă de restabilire în natură a situaţiei anterioare (contractul de locaţiune); - fructele culese, până la data introducerii cererii de anulare, de posesorii de bună - credinţă, rămân definitiv dobândite de aceştia, pe baza principiului ocrotirii bunei - credinţe. Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum). Este aceea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic civil anulat trebuie restituit astfel că părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. De la acest principiu există şi excepţii, situaţii în care pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat nu sunt supuse restituirii, astfel: - potrivit art. 1164 Cod civil minorul al cărui act este anulat pentru leziune (prin acţiunea în resciziune) nu trebuie să restituie cocontractantului de a primit, decât dacă se probează că a profitat de ceea ce i s-a dat . - cazul aplicării principiului după care nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria incorestitudine sau imoralitate pentru a obţine prestaţia judiciară a unui drept (nemo auditur proprium turpitudinem allegans). Spre exemplu într-un caz de viol în grup reclamanţii au dat victimei o sumă de bani spre a nu fi denunţaţi, instanţa apreciind că acţiunea în restituirea prestaţiei nu e admisibilă reclamanţii urmărind un scop imoral, nelegal. Principiul anulării actului juridic civil subsecvent ca urmare a actului iniţial (Resoluto juse dantis, resolvitur jus accipientis). Acest principiu priveşte efectele nulităţii faţă de terţi şi este regula de drept potrivit căreia anularea actului iniţial primar atrage anularea şi a actului subsecvent, următor datorită legăturii sale cu primul. În practică acest principiu se concretizează în două situaţii specifice: - în cazul actelor autorizate, anularea contribuţiei administrative duce şi la anularea actului civil ce i-a urmat; - în cazul a două acte juridice civile anularea actului juridic principal duce şi la desfiinţarea actului accesoriu. Excepţiile de la acest principiu sunt acelea în care actul subsecvent este menţionat: - cel care a intrat în posesia unui bun mobil cu bună-credinţă, devine proprietar şi nu este obligat să-l restituie decât în cazul în care bunul fusese pierdut sau furat şi vândut, adevăratul proprietar putându-l revendica în trei ani de la posesorul de bună-credinţă, ce are acţiune în regres contra celui de la care l-a dobândit; - nu se vor desfiinţa acele subsecvente de conservare şi de administrare; - se păstrează actele la dispoziţie cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună - credinţă, dispunătorul urmând a-şi îndeplinii obligaţia de restituire prin echivalent; - se păstrează şi actele prin care bunul a fost transmis subsecvent unui subdobânditor, care între timp, a dobândit proprietatea bunului prin uzucapiune. Principii de drept care menţin efectele actului juridic lovit de nulitate Există principii care anihilează acţiunea regulii „quod nullum est nullum producit effectum" ele fiind:
o principiul conversiunii actelor juridice;
Principiul conversiunii actului juridic civil Principiul conversiunii actului juridic civil înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act juridic valabil, termenul conversiunii fiind regula de interpretare logico-juridică din art. 978 Cod civil („Când o clauză este primitoare de două înţelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce nu ar putea produce nici unul"). Pentru a opera conversiunea se cer îndeplinite următoarele cerinţe: - să existe un element de diferenţă între actul nul şi actul valabil; - actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate şi acestea să se regăsească în actul desfiinţat; - manifestarea de voinţă a părţilor să fie favorabilă conversiunii. Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic sunt: - cazul actului nul ca vânzare-cumpărare, dar valabil ca antecontract de vânzarea-cumpărare; - cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate însă valabil ca act de revocare a legatului ce avea ca obiect bunul la care se referea şi actul de înstrăinare (art. 923 Cod civil); - cazul actului de înstrăinare a unui bun succesoral de către moştenitor, nul ca atare, însă valabil ca acceptare a succesiunii (art. 689 Cod civil). Principiul răspunderii civile delictuale Principiul consacrat în art. 998 Cod civil („Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara") şi este aplicabil incapabilului minor. Potrivit art. 1162 Cod civil „minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasidelictele sale", deci actul anulabil în această situaţie va fi menţinut, reprezentând cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului. Principiul validităţii aparenţei de drept (error communis facit just) El înlătură nulitatea unui act juridic civil încheiat printr-o eroare comună. Ca aplicaţie menţionăm art. 7 din Legea nr. 119 / 1996 cu privire la actele de stare civilă (M. Of. nr. 282 / 1996): „Înregistrările făcute în registrul de stare civilă de către o persoană necompetentă care a exercitat în mod public atribuţia de delegat de stare civilă sunt valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea în realitate această calitate. 7. Prescripţia extinctivă Noţiune, efectul şi domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive. Scurgerea unei perioade de timp, a unui termen, produce efecte şi în dreptul civil, afectând raporturile juridice cu efecte diferite: unul creator sau dobânditor de drepturi şi altul distinctiv de drepturi (efectul achizitiv şi efectul extinctiv): - scurgerea unei perioade de timp, uneori, poate duce la dobândirea unui drept prin exercitarea unei posesii utile şi neviciate (şi alte condiţii legale) de către o persoană asupra unui imobil, prin intermediul prescripţiei achizitive (uzucapiunea); - alteori, titularul unui drept subiectiv prin pasivitatea sa, prin neexercitarea, nevalorificarea dreptului într-un anului termen prevăzut de lege, se poate stinge dreptul material de acţiune sau dreptul titularului de a cere executarea silită şi în consecinţă acesta nu va beneficia de concursul organului de stat abilitat să-I protejeze dreptul încălcat. În această situaţie acţionează prescripţia extinctivă. Prin îndeplinirea termenului de prescripţie extinctivă stabilit de lege titularul dreptului subiectiv nu mai poate beneficia de concursul forţei de constrângere a statului ce s-ar fi realizat prin intermediul instituţiilor judecătoreşti şi a organelor de executare silită. Putem definii prescripţia extinctivă ca fiind stingerea, după caz fie a celei componente a dreptului la acţiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative sau la recunoaşterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuşi dreptului real principal (sau, în situaţiile expres prevăzute de lege, a dreptului nepatrimonial), datorită nesesizării organului de justiţie în termenul prevăzut de lege. O altă definiţie mai sintetică defineşte prescripţia extinctivă ca fiind mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege. Efectul prescripţiei extinctive se deduce din prevederile art. 1 din Decretul nr. 167 / 1958: „Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Efectul prescripţiei extinctive este generat de două principii: - odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind dreptul accesoriu, conform principiului „accesorium sequitur principale". Ca aplicaţie a acestui principiu menţionăm dobânzile, garanţiile reale şi personale. - în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită pentru fiecare prestaţie (art. 12 din Decretul nr. 167 / 1958). Aplicaţie principiului se face la plata chiriilor, a dobânzilor, arenzilor, respectiv prestaţii periodice temporal. A determina domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive înseamnă a stabilii: - drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune în sens material se sting prin neexecutarea lor înlăuntrul termenului de prescripţie; - drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune în sens material nu se sting prin neexecutare, oricât timp ar dura această neexecutare. Domeniul prescripţiei extinctive va determina care drepturi subiective sunt prescriptibile şi care sunt imprescriptibile. În doctrină, domeniul prescripţiei extinctive se determină după două criterii:
1. natura drepturilor subiective civile distingând domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale; Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor de creanţă Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958, „Dreptul de acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie dacă n-a fost exercitat în termenul prevăzut de lege". Atât prevederile legale, chiar şi altele decât Decretul nr. 167 / 1958 (art. 1, 7, 8 şi 11) precum şi art. 1903 şi 1904 Cod civil, art. 12 din Legea nr. 11 / 1991 etc., precum şi practica judiciară au susţinut prescriptibilitatea extinctivă a drepturilor de creanţă, indiferent de izvorul lor, existând şi numeroase aplicaţii ale principiului prescriptibilităţii acţiunilor personale ce însoţesc drepturile de creanţă. Totuşi sunt unele excepţii în acest domeniu:
o acţiunea ce are ca obiect depunerile la C. E. C.; Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor reale Potrivit art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 se prevede că: „Dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie", ele fiind deci considerate de practica judiciară imprescriptibile extinctiv. Astfel sunt imprescriptibile extinctiv: - acţiunea în revendicare imobiliară, indiferent de forma dreptului de proprietate, ea putând fi paralizată prin invocarea dobândirii dreptului de proprietate pe calea prescripţiei achizitive (uzucapiunii); - dreptul la acţiunea în revendicare a bunurilor mobile proprietate publică; - acţiunea în partaj, respectiv dreptul coproprietarilor la acţiunea de ieşire din indiviziune; - dreptul la acţiunea negatorie, prin care proprietarul unui bun pretinde încetarea exercitării nelegitime a unui drept de uz, uzufruct, abitaţie, servitute, superficie, cu privire la un bun al său; - acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea unui drept de superficie, justificarea imprescriptibilităţii are la bază componenta dreptului de superficie, respectiv folosinţa terenului şi proprietatea construcţiei, plantaţiilor. Astfel este prescriptibilă extinctiv acţiunea în revendicare mobiliară a bunurilor proprietate privată, argumentare rezultată din coroborarea art. 21 din Decretul nr. 167 / 1958 cu dispoziţiile art. 1890 din Codul civil: „Toate acţiunile reale cât şi personale, pe cale legea nu le-a declarat imprescriptibile şi pentru care nu s-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca, cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu, şi fără să se poată opune reaua-credinţă. S-au distins în literatura juridică două situaţii: - dacă proprietarul unui bun mobil proprietate privată s-a desesizat voluntar de la un bun şi el se află în posesia de bună-credinţă a unui terţ, proprietarul ţinând seama de prevederile art. 1909 alin. 1 Cod civil nu-l poate revendica; - dreptul la acţiunea în revendicare a bunurilor mobile proprietate privată pierdută (din cauză de forţă majoră sau cazuri fortuite), ori furate, faţă de cel care le-a găsit sau furat se prescrie în termenul general de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 Cod civil, sau în termenul de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. 2 Cod civil de la persoane de bună-credinţă. Terţul de 3 ani a fost considerat, de decădere şi nu de prescripţie, neexercitare acţiunii în revendicare stingând însuşi dreptul de proprietate al celui neglijent. Prevederile art. 1909 se aplică şi unor bunuri incorporale care pot fi obiect al posesiei (titlurile la purtător). Ca acţiuni reale prescriptibile mai sunt următoarele: - acţiunea în revendicare imobiliară prevăzută de art. 498 Cod civil care prevedea că: „Dacă un fluviu sau un râu navigabil sau nu, rupe deodată o parte mare, şi care se poate recunoaşte, de pământ, şi o lipeşte la pământul unui alt proprietar, aceea parte rămâne a cui a fost pământul de la care s-a rupt, însă, dacă se va reclama în termen de un an"; - orice cerere de evicţiune totală sau parţială a bunului adjudecat, potrivit art. 561 alin. 1 Cod de procedură civilă se va prescrie în termenul de 5 ani, din momentul executării ordonanţei de adjudecare; - acţiunea confesorie prin care se revendică un drept real de uzufruct (art. 557 Cod civil), de uz sau abitaţie (art. 565 Cod civil), de servitute (art. 639 Cod civil), fiind aplicabilă prescripţia de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil. Prescripţia extinctivă în domeniul drepturilor personale nepatrimoniale Mergându-se pe argumentul de interpretare logică „per a contrario" din interpretarea art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 potrivit căruia dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, rezultă că drepturile personale nepatrimoniale nu sunt supuse prescripţiei extinctive, ele fiind perpetue şi imprescriptibile. De la acest principiu al imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, justificate prin ocrotirea juridică permanentă, există şi excepţii: - acţiunea în anulabilitate, potrivit art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 termenul de prescripţie pentru anularea unui act juridic civil lovit de nulitate relativă fiind de 3 ani; - acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei, care potrivit art. 21 din Codul familiei este supusă unui termen de prescripţie de 6 luni „de la încetarea violenţei ori descoperirea erorii sau a vicleniei" ce au condus la încheierea căsătoriei; - acţiunea în tăgada paternităţii, potrivit art. 55 din Codul familiei, ea fiind supusă unui termen de prescripţie de 6 luni de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului; - acţiunea în stabilirea paternităţii care potrivit art. 60 alin. 1 din Codul familiei prescrise în termen de 1 an de la naşterea copilului. Prescripţia instinctivă în anumite situaţii juridice speciale Din literatura şi practica juridică s-au ivit unele situaţii speciale privind domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive, dintre acestea menţionând: 1. Apărarea dreptului subiectiv pe calea excepţiei. Potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958 prescripţia are ca efect stingerea dreptului la acţiune în sens material însă nu reglementează apărarea drepturilor subiective civile prin mijlocul procedural al excepţiei. Ideea cultivată de doctrină este aceea că ceea ce este prescriptibil pe cale de acţiune este prescriptibil extinctiv şi pe calea excepţiei respectiv: - dacă dreptul subiectiv civil ce poate fi valorificat pe calea acţiunii este prescriptibilă extinctiv, şi excepţia are acelaşi regim juridic; - dacă acţiunea este imprescriptibilă şi apărarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei este imprescriptibilă. 2. Acţiunea în constatare, admisibilă în condiţiile art. 111 Cod de procedură civilă, este considerată imprescriptibilă (Exemplificăm constatarea nulităţii absolute a unui act juridic civil). 3. Acţiunile mixte ce au caracterul unor acţiuni reale, personale ori în constatare, ele fiind supuse prescripţiei extinctive în funcţie de scopul urmărit la intentarea ei (plata unei creanţe, predarea unui imobil, constatarea existenţei unui drept, fiind dată de exemplu de astfel de acţiune „petiţia în ereditare"). 4. Dualitatea de acţiuni este situaţia când titularul dreptului subiectiv are posibilitatea de a intenta două acţiuni pentru valorificarea dreptului său: o acţiune izvorâtă din contract, în cazul existenţei unui contract de depozit, de împrumut etc. care este supusă prescripţiei extinctive conform Decretului nr. 167 / 1958 şi o acţiune reală în revendicare bazată pe calitatea de proprietate căreia i se aplică prescripţia de 30 de ani potrivit art. 1890 Cod civil. 5. Acţiunea în repararea daunelor morale este considerată prescriptibilă asemenea drepturilor patrimoniale de creanţă, fiind supusă prescripţiei extinctive din Decretul nr. 167 / 1958 sau alte reglementări speciale. 6. Acţiunea care a re ca obiect restituirea prestaţiilor ca urmare a anulării unui act juridic civil este prescriptibilă, încadrându-se în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără just temei. 7. Acţiunea pentru valorificarea unor drepturi secundare, ce sunt imprescriptibile. Doctrina a definit aceste acţiuni ca fiind „acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin act de formaţie unilaterală unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum dreptul de alegere, în cazul unei obligaţii alternative, dreptul de denunţare unilaterală a unui contract. Literatura juridică a făcut referire şi la acţiunea în protecţia unor drepturi reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate (transformarea dreptului de administrare operativă directă în „drept de folosinţă" al unui organ sau instituţii de stat), acţiunile privind cartea funciară (acţiunea de rectificare a înscrisurilor de carte funciară cât şi acţiunile în prestaţie şi justificare tabulară, precum şi cererea de înscriere a dreptului real imobiliar în cartea funciară) şi unde acţiunile în materie succesorală (dreptul de opţiune succesorală, acţiunea pentru constatarea masei succesorale, petiţia de ereditare etc.). 7.2. Termenul de prescripţie extinctivă Cât priveşte clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă distingem termene generale şi termene speciale precum şi în funcţie de izvorul normativ, termene stabilite de Decretul nr. 167 / 1958, termene stabilite prin alte acte normative (Codul civil, Codul familiei, Legea nr. 31 / 1990 republicată privind societăţile comerciale, etc.). Termenele generale de prescripţie extinctivă Este general acel termen de prescripţie care-şi găseşte aplicaţie practică ori de câte ori nu-şi găseşte aplicaţie un termen special el fiind prevăzut deopotrivă pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice. Astfel, este termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31 / 1958 se aplică tuturor acţiunilor personale, care însoţesc drepturi subiective civile de creanţă, aceasta dacă nu sunt stabilite termene speciale de prescripţie. În principiu tot acest termen de prescripţie, de 3 ani îşi găseşte aplicabilitatea şi la acţiunile patrimoniale cu menţiunea că acţiunile reale sunt supuse în principiu reglementării Codului civil. Astfel, practica juridică a aplicat termenul general de prescripţie extinctivă la: cererea de raport succesoral, acţiunea oblică, acţiunea pauliană (revocatorie), acţiunea pentru plata contravalorii fructelor, acţiunile în rezoluţiunea contractului de vânzare cu clauză de întreţinere, etc. Un alt termen general de prescripţie este cel de 30 de ani, aplicabil acţiunilor reale care însoţesc drepturi reale principale prescriptibile extinctiv. Acest termen general este stabilit de art. 1890 Cod civil care prevede că: „Toate acţiunile atât reale cât şi personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin treizeci de ani, fără ca cel ce invocă această prescripţie să fie obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă. Acest termen general se aplică tuturor acţiunilor reale afară de cele imprescriptibile. Cât priveşte executarea silită termenul general de prescripţie este de 3 ani, art. 6 din Decretul nr. 164 / 1958 dispunând că: „Dreptul de a cere executarea silită oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani. Jurisprudenţa în aplicarea prevederilor art. 6 din Decretul nr. 167 / 1958 a precizat că: „Dreptul de a cere executarea silită a titlurilor executorii privind drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie se prescrie ]n termenul prevăzut în art. 6 din Decretul nr. 167 / 1958 privitor la prescripţia extinctivă, vechea hotărâre neexecutată pierzând şi puterea lucrului judecat". Termenele speciale de prescripţie extinctivă Termenele speciale de prescripţie sunt acele termene care se aplică ori de câte ori legea stabileşte în mod expres un termen derogatoriu de la termenul general de prescripţie extinctivă. Ele pot fi mai largi sau mai scurte decât termenul general de prescripţie extinctivă şi sunt prevăzute în Decretul nr. 167 / 1958, Cod civil, Codul familiei precum şi în alte legi speciale. Termene speciale de prescripţie cuprinse în Decretul nr. 167 / 1958 Aceste termene sunt: - termenul de 6 luni privind dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse fără viclenie (art. 5 din Decretul nr. 157 / 1958); - termenul de 2 ani aplicabil unor raporturi de asigurare. Art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 dispune că: „În raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripţie este de doi ani în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare cu privire la primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 22". - termenul de 3 ani privitor la prescripţia dreptului de acţiune referitor la sumele aflate în depozit la instituţiile bancare, potrivit art. 23 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958". Art. 23 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede două excepţii:
1. termenul de prescripţie este de 1 an când eliberarea sumelor este condiţionată de un act al organului judecătoresc sau a altui organ de stat; - termenul de 60 de zile prevăzut de art. 24 din Decretul nr. 167 / 1958 privind dreptul la acţiune în restituirea sumelor de bani încasate pentru spectacolele anulate. Termene speciale de prescripţie prevăzute de Codul civil Codul civil prevede mai multe termene speciale de prescripţie la raporturile juridice obligaţionale: - termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii. Potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil: „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la dobândirea succesiunii; - termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele servicii prestate, art. 1903 Cod civil; - termenul de un an privind dreptul la acţiune al vânzătorului pentru complinirea preţului şi a cumpărătorului pentru scăderea preţului ori pentru anularea contractului, potrivit art. 1334 Cod civil; - termenul de un an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mărfuri vândute, art. 1904 Cod civil. Termene speciale de prescripţie extinctivă prevăzute de alte legi speciale. Putem introduce aici termenele speciale de prescripţie prevăzute de Codul muncii, precum şi de alte legi civile. Dintre aceste menţionăm cu titlu exemplificativ: - termenul de 3 ani privitor la acţiunea în pretenţii băneşti prevăzută de art. 176 alin. 2 din Codul muncii; - termenul de 10 ani, prevăzut de art. 38 din Legea nr. 61 / 1974 pentru pagubele Cauzate de accident nuclear; - termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 5 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 29 / 1990; - termenul de 2 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 443 / 1972 pentru plata de daune, cheltuieli sau retribuţii datorate pentru asistenţa sau salvarea navei ori încărcăturii; - termenul de 3 ani prevăzut de art. 37 alin. final, din Legea nr. 31 / 1990 pentru restituirea dividendelor plătite cu încălcarea prevederilor legale. Termene speciale de prescripţie extinctivă aplicabile acţiunilor personale nepatrimoniale Aceste termene de prescripţie, fiind excepţii de la regula imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale, sunt cele prevăzute în Codul familiei. - termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 alin. 2 din Codul familiei, privitor la anulabilitatea căsătoriei; - termenul de 6 luni prevăzut de art. 55 alin. 1 din Codul familiei privind acţiunea în tăgada paternităţii; - termenul de 1 an prevăzut de art. 60 alin. 1 din Codul familiei privind acţiunea în stabilirea paternităţii. 7.3. Începutul cursului prescripţiei extinctive Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive Naşterea dreptului la acţiune se produce, de regulă, în momentul în care titularul dreptului subiectiv nu primeşte satisfacţie sau în momentul în care este încălcat acest drept. Reguli speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune Aceste reguli, raportate la prevederile Decretului nr. 167 / 1958 şi la celelalte izvoare de drept civil au fost grupate în funcţie de următoarele situaţii: 1. Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu În această situaţie prescripţia dreptului începe să curgă de la data naşterii raportului juridic. Astfel, art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167 / 1958 instituie regula potrivit căreia: „În obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept". 2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de un termen suspensiv sau de condiţie suspensivă Este vorba de dreptul civil subiectiv afectat de modalităţi potrivit art. 7 alin 3 din Decretul nr. 167 / 1958, pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului ori rezilierii condiţiei. 3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapte ilicite şi cazuri asimilate Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167 / 1958 şi art. 12 din Legea nr. 11 / 1991 privind concurenţa neloială în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate, prescripţia începe să curgă de la dat când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea să cunoască) paguba şi pe cal care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege. Potrivit art. 8 din Decretul nr. 167 / 1958 „Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea". Dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. 4. Ipoteza acţiunii în anulabilitate Potrivit art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958, prescripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente diferite, în funcţie de cauza de nulitate relativă. Art. 9 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede că: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a început. În caz de viclenie ori eroare sau în alte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cauzat anulări însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului". 5. Ipoteza răspunderii pentru viciile lucrului, lucrării ori construcţiei Potrivit art. 11 din Decretul nr. 167 / 1958 prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrări ori ale unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii. Prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţii începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare. Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce nici o atingere termenelor de garanţie legale sau convenţionale. 6. Alte situaţii speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive Ele sunt menţionate în diferite acte normative menţionând dintre acestea: - prescripţia dreptului la opţiune succesorală care potrivit art. 700 alin. 1 Cod civil începe să curgă de la data deschiderii succesiunii. care este data morţii; - prescripţia acţiunii în tăgada paternităţii, care începe să curgă de la data când tatăl a cunoscut de naşterea copilului, potrivit art. 55 din Codul familiei; - prescripţia acţiunii în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei începe să curgă la una din datele prevăzute în art. 60 din Codul familiei. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii. - prescripţia acţiunii posesorii, prevăzută de art. 674 alin. 1 Cod de procedură civilă, începe să curgă de la data primului act de tulburare a posesiei. 7.4. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege aceea modificare a cursului acestei prescripţii care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitatea de a acţiona pe titularul dreptului de acţiune. Cauzele de suspendare a prescripţiei sunt:
o cauze generale care acţionează în raporturile dintre orice persoane; Cauzele generale sunt prevăzute în art. 13 din Decretul nr. 167 / 1958, potrivit căreia cursul prescripţiei se suspendă:
1. cât timp cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere; Cauzele speciale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive sunt prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167 / 1958: - prescripţia se suspendă până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit cu privire la despăgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, în cel mai târziu până la expirarea termenului de 3 luni socotit de la înregistrarea cererii (art. 13 lit. c din Decretul nr. 167 / 1958); - prescripţia se suspendă „între părinţi sau tutor şi cel ce se află sub ocrotirea lui; între curator şi acei pe care îi reprezintă; precum şi între orice altă persoană care în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate (art. 14 alin. 1 din Decretul nr. 167 / 1958)" şi „prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 167 / 1958)". Prescripţia nu se va împlinii totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlinii decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare. Efectul special al suspendării prescripţiei extinctive constă în prelungirea momentului împlinirii termenului de prescripţie cu perioada cât durează cauza de suspendare a prescripţiei, iar în anumite cazuri prevăzute de lege, chiar cu o perioadă în plus (când până la împlinirea termenului de prescripţie a rămas mai puţin de 1 lună, respectiv de 6 luni). 7.5. Întreruperea prescripţiei extinctive Întreruperea prescripţiei extinctive este definită ca modificarea cursului acesteia care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive. Art. 16 din Decretul nr. 167 / 1958 prevede cele trei cazuri în care se întrerupe prescripţia: „Prescripţia de întrerupere: a) prin recunoaşterea dreptului a cărei acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căreia curge prescripţia ...; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă necompetentă; c) printr-un act începător de executare (este vorba de o cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, s. n.). Prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. Cererea de chemare în judecată trebuie să fie efectivă, să fie admisă respectiv să nu fie retrasă, anulată ca netimbrată ori perimată. Efectele întreruperii extincţiei extinctive Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 17 din Decretul nr. 167 / 1958: „Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie. În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitraj sau printr-un act de executare, noua prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau în cazul executării, până la împlinirea ultimului act de executare". 7.6. Repunerea în termenul de prescripţie Conform art. 19 din Decretul nr. 167 / 1958: „Instanţa de judecată poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii ori, după caz, să încuviinţeze executarea silită". În cazul acesta, instanţa îl repune pe titularul dreptului în termenul de prescripţie considerând că, titularul dreptului a acţionat în termen. Cu toate că în realitate, termenul a fost depăşit, instanţa consideră că depăşirea a fost determinată de motive apreciate ca fiind temeinic justificate. Legiuitorul nu precizează cauzele de repunere în termen, lăsându-le la aprecierea instanţei, cu condiţia ca acestea să fie temeinic justificate. Cererea de repunere în termen precum şi cererea de chemare în judecată trebuiesc introduse de partea interesată în cel mult o lună de la data încetării cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie. Repunerea în termen are ca efect prelungirea termenului de prescripţie cu perioada cât au durat cauzele temeinic justificate care au dus la depăşirea termenului de prescripţie la care se adaugă o perioadă de cel mult o lună pentru introducerea cererii de repunere în termen şi a cererii de chemare în judecată. Repunerea în termen trebuie să fie admisă de instanţă prin hotărâre motivată. 7.7. Calculul termenelor de prescripţie extinctivă Decretul nr. 167 / 1958 reglementează numai durata şi momentul de începere, nu şi modul de calcul al termenelor de prescripţie extinctivă. Potrivit art. 1987 Cod civil: „Termenul prescripţiei se calculează pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în cursul căreia prescripţia începe nu intră în calcul". Art. 1888 Cod civil prevede că ziua: „Începe de la miezul nopţii şi se fineşte (se sfârşeşte, s. n.) la miezul nopţii următoare", iar art. 1889 Cod civil menţionează că: „prescripţia nu se socoteşte decât prin împlinirea celei din urmă zile a termenului definit prin lege". Potrivit art. 101 alin. 3 Cod de procedură civilă: „Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare", iar alin. 4 din acelaşi text menţionează că: „Termenul care, începând cu 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii". FIŞA DE EVALUARE NR. 1 Partea generală
1. Ce este dreptul civil şi care sunt elementele ce caracterizează definiţia dreptului civil ?
Articole, Informatii, Stiri, ... Actualitate
Agricultura
Auto-Moto
Casa-mea
Colinde
Concurs
Copii
Craciun
Dieta
Distractie
Diverse
Economic
Educatie
Fotbal
Ihtiologie
Imobiliare
Informatii
Interna
Istorie
IT
Job
Juridic
Live
Locuri de Munca
Magazin
Modeling
Monden
Pasapoarte
Pensii
Pescuit/Vanatoare
Plante
Politica
Proza-Poezii
Referate
Regim
Religie
Retete
Sanatate
Social
Somaj
Sport
Terapii
Terapii Naturiste
Traditii
Transport
Trasee
Turism
UE
Utile/Servicii
www
Anunturi Online - Categorii Retete Culinare Aluaturi
Aperitive
Bauturi
Compoturi si Siropuri
Conserve si Muraturi
Fainoase si branzeturi
Fripturi, Rotisor
Inghetate
Legume si Zarzavaturi
Mancaruri cu Cartofi
Mancaruri cu oua
Mancaruri cu Peste
Mancaruri cu pui
Mancaruri din carne
Maruntaie
Paste
Patiserie
Pizza
Prajituri
Raci, Melci, Midii
Retete de POST
Retete proprii
Salate
Sosuri
Supe si Ciorbe
Tocaturi
Torturi
Vanat
Harti, Poze, Imagini, ... Acte
Africa
America Centrala
America de Nord
America de Sud
Asia
Cartiere
Concurs
Continental
Diverse
Europa
Harti
Harti Turistice
Imagini-Logo-Sigle
Imagini din Bucuresti
Imagini din Cartier
Istorie
Judete
Metrou
Oceania
Orase
Personale
Pescuit/Vanatoare
Romania
Romania
Sectoare Bucuresti
Timis
Transport
Turism
Vrancea
Ultimile Anunturi Adaugate |
Cauta in Site
 Scan Online
Vremea in Bucuresti Terapii Naturiste Regim |
|
|
Copyright ©2006-2008 Cartiere.RO - Termeni si Conditii - RSS Feed |
|||
